Se ia o gălăţeancă, o scriitoare, i se stârneşte, magic, dorul de drum şi de izbândă, şi aceasta lasă oraşul drag, casa asigurată, serviciul sigur şi face o „staţie” de viaţă în înnebunitoarea noastră capitală a concurenţei acerbe, unde devine ziaristă, editoare, directoare, sociolog. Apoi i se mai aprinde o rachetă a aventurii şi iată că ajunge tocmai în Noua Zeelandă, locul unde s-a filmat „Stăpânul inelelor” şi unde într-o vreme europenii credeau că pe acolo se sfârşea Lumea. O prietenă a vizitat-o pe noua „planetă” şi acum a apărut şi într-o carte de călătorii, pe care profesoara şi scriitoarea vasluiancă Vasilica Grigoraş i-o dedică cu recunoştinţă gălăţencei „exportate” atât de departe, dr. Valentina Teclici: „Oda prieteniei jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” – Editura Oscar Print Bucureşti, 2015. Cu Valentina, editoare a primei mele cărţi publicate, m-am putut revedea în 2013 la Festivalul cărţii Axis Libri, când lansa „Oglinzi” o carte de versuri scrisă în tandem cu scriitoarea gălăţeancă Violeta Ionescu, prietenă alături de care a semnat cândva şi dramaturgie.
La un capăt al Lumii
„Trei luni luminoase şi senine precum cerul”, descrie autoarea jurnalului literar perioada aventurii sale neozeelandeze, la Napier, Wellington, Rotorua ori Aukland, printre prietenii de departe, locul unde poeta a câştigat şi un concurs de haiku. Jurnalul său ilustrat cu fotografii începe în septembrie 1972, când, la admiterea în Facultatea de Filozofie de la Iaşi, cele două se întâlneau şi urma „o prietenie de-o viaţă, pe viaţă”. Apoi emigrarea curajoasă, după revoluţie, Valentinei, în 2002: „A plecat la vârsta de 50 de ani. Un temerar, un spirit de aventură, curaj, dorinţa de mai bine, curiozitate? Poate toate la un loc.” Nu mai era adolescentă, ba chiar era însoţită de copii: fiicele din prima căsătorie, Iza şi Sânziana. Se pare că aventura se molipseşte, căci şi fostul soţ, Costi, şi-a făcut o familie tot acolo. Valentina şi-a dezvoltat peste mări competenţele profesionale, apoi s-a îndrăgostit de un localnic, Robert Anderson, care i-a şi cerut mâna. În 2005, românca revenea prima oară, învingătoare, dar cu dor, în ţară. Apoi în 2009, cu soţul ei Robert. Apoi în 2011, când a şi invitat-o în ospeţie pe prietena sa peste mări şi ţări, dar totul părea un vis.
Cum Valentina avea nepoţei, botezul unuia dintre ei a fost o ocazie pentru autoarea jurnalului să înveţe să zboare. 7 februarie 2013: plecarea cu avionul, cu escală la Londra, Singapore, Sidney şi Wellington – trei zile de zbor. Jurnalul, cuminte şi cald, ca jurnalele junilor cultivaţi ce deschideau lumea în alt veac, are de toate şi de interes: istorie, începând cu debarcarea căpitanului Cook şi terminând cu folosirea molozului de la un cutremur pentru amenajarea fundaţiei unei plaje. Observaţie măruntă (capitală administrativă şi culturală, Wellington, e supranumită „Oraşul Vânturilor”), de la comportament la organizare politică, descrieri geografice – cu gheizere, grădini, biblioteca din Napier („fotografiată” mărunt şi comparată cu ale noastre), colibe băştinaşe sau case impozante, o fabrică de ciocolată, acvariul din Napier, de 30 m lungime, muzee şi restaurante, un parc naţional, plaje cu „nisip fin ca mătasea”, păsări kiwi şi fructe kiwi, dar şi a „personajelor”: prieteni, băştinaşi, emigranţi, pisicile Shadow şi Lucky, greierii din grădina lui Valy, relatarea unor întâmplări cu tâlc. De pildă, o paradă de automobile retro, în care era evocată discret şi criza anilor ´30, printr-o cutie a milei. „Vedem” şi un hake, dans războinic în care băştinaşii maori, cu fuste din 500 de frunze de flex, un fel de stânjenel mare, scot şi limba „de-un cot”, spre surprinderea bine educatei musafire.
Minuţiozitate descriptibilă de dascăl de biserică, notând în carneţelul lui totul. Întâlnirea cu mama lui Robert, doamnă de clasă în stil britanic, ca educaţie, Iza, adolescenta plecată din senin şi din Galaţi, acum femeie la casa ei neozeelandeză, căsătorită cu un neozeelandez şi mamă. Un jurnal ca pe vremuri, sincer, tonic, critic uneori şi fotografic şi exact precum un jurnal de bord. Cu un ton uşor retro. De pildă, cineva învăţase engleza „cu multă sârguinţă”.
Valentina Teclici a noastră
A publicat la Vaslui şi Bucureşti monografii, versuri, interviuri cu personalităţi, cărţi pentru copii. „Prin ceea ce a publicat, Valentina a adus un plus de noutate şi de prospeţime în viaţa Uniunii Scriitorilor din Bucureşti a cărei membră este încă din 1992”, scria în revista „Agero” din Stuttgart o personalitate ştiinţifică şi culturală, prof. dr. în filosofie Petre Iosub, care îi publică şi C.V.-ul gălăţencei de (primă) adopţie: este născută în ´52, în satul Dolheşti, lângă Huşi, termină Filosofia la Universitatea ieşeană, „cu rezultate remarcabile”, devine Doctor în sociologie în 1999, la Universitatea Bucureşti, „cu o temă de mare actualitate şi interes ştiinţific şi social”: “Copiii străzii, diagnoză şi strategii de combatere“, „lucrare unicat care, prin originalitatea conţinutului, valoarea documentar-practică, dar şi prin deschiderile asupra acestui fenomen dezastruos primeşte elogioase aprecieri academice.”
Până în 1992 profesoară la Vaslui şi Galaţi, apoi redactor de carte la Editura Porto-Franco. Se mută în ´93 în capitală unde este redactor la ziarul „Expres” şi colaborează la revistele „Femeia”, „Capital”, „Tinerama” ş.a.. A fost redactor-şef al Editurii Oscar Print. Şcolăriţa Valentina fusese deja remarcată de critică, publicând versuri, proză, reportaje şi documentare în „Amfiteatru”, „România literară”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Pagini dunărene” din Galaţi. A publicat şi dramatizări, precum „Moş Teacă“ jucată la Teatrul „Maria Filotti“ Brăila mai multe stagiuni şi „L’enfance en poesie”, publicată de Editura „L’Etoile d’Argent“ din Belgia şi o piesă, scrisă împreună cu Violeta Ionescu. Dar şi versuri, studii socio-psihologice, dialoguri şi diferite dezbateri de caz dedicate copilăriei. În 2011 şi 2013 îi apăreau la Oscar Print două cărţi de versuri, ultima, bilingvă.
Victor Cilincă
