UN MAESTRU AL REPORTAJULUI – RONI CĂCIULARU

0
33
RONI-COPERTA-wb

RONI-COPERTA-wbPrintre scriitorii de limbă română din Israel, Roni Căciularu este unul din cei mai străluciţi reprezentanţi. Ultima sa carte, „Dragoste şi parfum de portocală” (2013, f.est.)  poartă ca subtitlu „Salutări din Tel Aviv”. Nu e deloc întâmplător subtitlul, căci Tel Avivul e  oraşul de reşedinţă al scriitorului, iar marea metropolă israeliană constituie una din constantele spirituale ale acestui volum. Pentru cei care nu au întâlnit numele lui Roni Căciularu în revistele de limbă română din Israel şi din întreaga lume, se cuvine să amintim că scriitorul s-a născut la Bacău, la 8 martie 1939. Este absolvent al Liceului „George Bacovia” din localitate și al Facultăţii de Litere (Filologie)  – cursuri de zi – din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Aceste două diplome explică, în parte, excelenta cunoaştere a limbii române, pe care o mânuieşte cu strălucire. Nu e deloc întâmplător că lucrarea sa de diplomă se intitula “Reportajul literar şi Geo Bogza”. A fost profesor de limba şi literatura română în perioada 1963-1966 la Şcoala profesională din Hemeiuşi – Bacău. Ca student, dar şi mai târziu, a colaborat la presa locală băcăuană (ziarul „Steagul Roşu”), abordând toate genurile gazetăreşti, dar a contribuit şi la emisiuni de radio, locale şi naţionale.
 
Va fi îndepărtat din presă tocmai când gazetarul căpătase notorietate şi se  bucura de simpatia cititorilor datorită spiritului său critic şi îndrăznelii cu care denunţa potlogăriile satrapilor locali.  A continuat să scrie, cu talent şi cu acelaşi sentiment al datoriei civice, şi după plecarea în patria strămoşilor săi, în 1983, în Israel. După numeroase ocupaţii minore, devine  secretarul general al Uniunii Originarilor din România, organizaţie care reprezinta interesele a circa 400.000 de membri. În această calitate, Roni Căciularu a desfăşurat o amplă campanie de cultivare a limbii şi culturii româneşti, organizând numeroase manifestări culturale şi politice cu sute si mii de evrei originari din România. Şi-a continuat, cu succes, activitatea publicistică, în presa de limbă româna din Israel, mai ales  la  ziarul central de limba română  „Viaţa Noastră”, dar si la presa  băcăuană („Deşteptarea”, „Ziarul de Bacău”, „Observator”, „Informaţia Bacăului”), păstrând legături amicale cu ţara de origine, cu oraşul natal, precum si cu foştii colegi şi prieteni. Fără îndoială, scriitorul nu a părăsit niciodată limba română, cartea de faţă fiind scrisă cu o strălucire de veritabil maestru.
 
Articolul care deschide cartea, intitulat „Hoinar”, e dedicat oraşului său de suflet, Tel Aviv, care va reveni, obsesiv, şi în alte secţiuni. Fără exagerare, splendida carte a lui Roni Căciularu este un masiv, strălucitor poem de dragoste dedicat acestei metropole. Autorul se dovedeşte un mare, original reporter, dublat de un poet şi de un subtil eseist.  „Pornesc hai-hui, prin oraşul acesta de vis si de fapt, umblu aiurea pe străzi, să le ascult muzica, să le simt suflarea, să le cunosc, cât de cât, oamenii, viaţa, grandoarea şi decăderea.” Autorul nu se opreşte însă la descrierea plată a străzilor, clădirilor şi pieţelor magicului oraş, căci el ambiţionează mai mult, să-i descopere sufletul.  Ca un veritabil îndrăgostit, autorul bântuie pe străduţele vechilor cartiere sau descoperă locuri rămase suspendate în memoria sa de copil, cum este cazul unui loc descris în capitolul ce poartă numele cărţii: „Dragoste şi parfum de portocală”. Ca şi în cazul Madelenei lui Proust, gustul portocalelor e pentru Roni Căciularu un factor declanşator al memoriei afective: „Primul meu contact cu Yaffo e de când eram copil, în România, la Bacău. Habar n-aveam ce este, de fapt, acest Yaffo, un nume cu sunet oriental şi insolit. Dar aromele unei portocale, prima din viaţa mea şi gustul acela răcoros, dulce-acrişor, erau de poveste de iarnă.  Şi a rămas întipărit în sufletul meu numele acela, fără să-l cunosc măcar, fără să-l înţeleg ca acum. Nu ştiam pe atunci că portocala aceea vine dintr-o ţară a verilor permanente. Ştiam doar că e de undeva de departe, dintr-un loc numit Yaffo. Scria pe portocală cuvântul acesta misterios, de poveste, de rugăciune, de Biblie.” Scriitorul descoperă acum locul mitologic descoperit graţie parfumului depărtării, constatând că Yaffo e „parte indestructibilă a Tel Aviv-ului”, o faleză lungă de vreo doi kilometri, cu livezi de citrice („pardesuri”), cu o mitologie pe care scriitorul o reciteşte cu o admirabilă erudiţie şi pasiune.

Cu aceaşi pasiune de detectiv şi de îndrăgostit, străbate autorul străzi şi cartiere ale Tel Avivului, descoperind lucruri fascinante, cum ar fi cele legate de memoria lui Max Brod, prietenul şi moştenitorul manuscriselor lui Franz Kafka. Scriitorul evocă „o vară toridă”, în care rătăceşte pe o „străduţă liniştită (nu departe de Primăria Tel Aviv), total deosebită de larma străzilor din apropiere”. Pe această stradă, numită Spinoza, autorul va rememora figura lui Max Brod, „scriitor evreu-ceh de limbă germană, cu renume şi cărţi publicate şi bine apreciate la acea oră, nevoit să se apere de teroarea nazistă. În 1939, cu cinci minute înainte ca naziştii să închidă graniţele, luând ultimul, într-adevăr ultimul tren, pleacă la Palestina (trecând şi prin România!) bagajul său era burduşit cu scrierile lui Kafka”. Ca într-un roman de aventuri, Roni Căciularu investighează cu minuţie soarta acestei comori din geamantanul lui Max Brod, căruia îi remarcă „riscul şi sacrificiul pentru salvarea operei de artă a prietenului său, pe care îl diviniza”. Autorul constată că marele Max Brod era şi el doar un om, care „se simţea bine, venind în vizită la o anume doamna Ester Hoffe, la locuinţa ei de aici, de pe strada Spinoza.” Cercetând toate piesele dosarului, autorul concluzionează că „Max Brod se pricepea la literatură”. „Dar la oameni, însă, după cum se pare, uneori, Max Brod mai greşea”. După ce constată că, orbit de dragoste, Max Brod îi va lăsa secretarei sale ca moştenire manuscrisele lui Kafka, reporterul va analiza toată aventura acestor manuscrise, cu o pasiune de veritabil detectiv literar. O mică, liniştită stradă Spinoza din Tel Aviv îi prilejuieşte scriitorului această frumoasă, captivantă şi încurcată poveste, cu fermecătoare amănunte pitoreşti. Altă dată, reporterul întârzie într-o cafenea, „La Cafe Cohen”, descoperindu-ne nu numai atmosfera orientală a cafenelei, ci şi un personaj memorabil, patronul cafenelei, un suflet de artist, la antipodul comerciantului interesat doar de profit.

Fascinante sunt şi paginile dedicate „Cartierului teimanez”, dar şi secvenţele din bucata intitulată  „La colţ de stradă”, în care reporterul procedează similar unui regizor de film neorealist, decupând secvenţe revelatorii din viaţa marii metropole, cu întreaga, diversa ei coloratură umană. Reporterul priveşte lumea cu un ochi proaspăt, lipsit de prejudecăţi, ştiind mereu să releve esenţialul din mulţimea de aspecte şi metamorfoze ale cotidianului, scrisul său având mereu o căldură umană şi o generozitate ce vine din preaplinul sufletesc al privitorului. Tel Avivul e un oraş fascinant şi pentru oamenii care-l vizitează, printre aceştia figurând şi câţiva români, cu care Roni Căciularu realizează un soi de interviuri imaginare, în fond nişte portrete neconvenţionale, în care eseistul excelează. E vorba de portretele dedicate lui Radu Beligan sau Horaţiu Mălăiele. Altă dată evocă personalitatea fascinantă a marelui dramaturg şi gazetar care a fost Al. Mirodan, surprins în două secvenţe, una intitulată  „Întâlnirile mele cu Al. Mirodan”, alta „Strada Dizengoff, nr. 88”, mitologica stradă pe care funcţiona redacţia revistei „Minimum”, într-o încăpere în care Mirodan „urmăreşte , scrie, devine şi detectiv cînd e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei cărţi dintre atâtea poliţiste, traduse de el în româneşte, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociază, deduce, rescrie, şterge, are probleme de conştiinţă, fumează trabuc şi bea cafele, decupează, desface şi lipeşte texte, poze, caricaturi. Se ceartă. Intrigă. Dărâmă şi construieşte. Face gazetărie „la cataramă”. În câteva pagini, autorul realizează un portret foarte viu al acestui „om-orchestră” care nu lăsa nimic la întâmplare în paginile revistei „Minimum”. Nu mai puţin fermecătoare sunt paginile în care-l prezintă pe un alt mare gazetar al Israelului, născut la Bacău, anume pe Marius Mircu, surprins la apusul vieţii, „într-un azil de bătrâni”, „prea devreme uitat”. Este un portret antologic, de mare fineţe a observaţiei psihologice, unul ce pune în valoare calităţile de excepţie ale unuia din cei mai mari ziarişti  din literatura română, Marius Mircu figurând alături de uriaşele personalităţi ale gazetăriei noastre, ca maestru al reportajului („O tristă strângere de mână”).

Nu mai puţin subtile sunt rândurile dedicate lui Leonard Cohen, dar şi magiei unui loc care se numeşte Ein Hod, unde Marcel Iancu a creat acel fabulos sat al artiştilor, un loc unde „sunt cărţi, sunt vise, sunt idealuri, sunt oameni talentaţi”. Altădată autorul descrie magia nopţilor albe de la Tel Aviv sau scrie rânduri inspirate despre o mare scriitoare, Gina Sebastian Alcalay, surprinsă la 80 de ani în solitudinea ei creatoare, „fără soţul care s-a pierdut, fără prieteni adevăraţi, fără fiul care este peste ţări şi mări, fără Leonard Bernstein, pe care l-a divinizat – fără nimeni şi nimic, este singură în luciditatea ei, doar cu cărţile ei, doar cu foile de scris şi cerneala proaspătă mereu”. Există în toate aceste reportaje sau eseuri ale lui Roni Căciularu o căldură umană deosebită, un ochi mereu deschis spre tainele sufletului uman, o privire generoasă şi fraternă, ce-i particularizează scrisul. Aceeaşi bucurie a descifrării lumii şi oamenilor le descoperim şi în episodul întâlnirii reporterului cu un reputat prozator, G. Mosari, într-o cafenea la Praga. Reporterul este nu numai un excelent povestitor, ci şi un stilist desăvârşit, care ştie să transforme relatarea în veritabil poem, cum face în „Yaffo. O zi. Cu soare”, în care se îndepărtează de narativitate, în favoarea expresiilor nominale. El procedează aici urmând parcă îndemnul lui Gottfried Benn  ce recomanda poeţilor să renunţe la verbe şi să comaseze totul în jurul unui substantiv.

Indiscutabil, aşa cum remarca un fin comentator, Zoltan Terner, Roni Căciularu e un reporter din familia lui Geo Bogza, inclusiv prin tendinţa lui de a hiperboliza, de a privi totul prin lupa impresiilor şi sentimentelor. Roni Căciularu este un artist al cuvântului, un reporter în care coexistă deopotrivă un poet şi un filosof, un om cu o inimă mare, capabil să imprime o vibraţie artistică chiar şi unei pagini în care descrie un mărunt fapt cotidian, căruia talentul său nu întârzie să-i găsească o dimensiune cosmică, sau să-i releve unicitatea acolo unde alţii nu văd decât platitudine şi banalitate. Reporterul Roni Căciularu e un artist şi un suflet de excepţie, iar cartea sa „Dragoste şi parfum de portocală”, cu excelente ilustraţii de Lior Goldenberg, e cu adevărat o sărbătoare spirituală, o carte de excepţie.