Ioan Toderiţă – Somnul icastic, Editgraph, Buzău, 2016
Abisal, sau aproape, cu aripile ecoului îngerului zburând întru universul celei mai noi cărţi a domniei sale, înfruntând atotputernicul somn absolut, Ioan Toderiţă se joacă serios de-a visul, visarea, cuvintele, poemele…
Frumuseţea îl curtează, chiar în exces de virgule, deşi poetul, de fapt, încearcă un experiment, de multe ori reuşit: „Pe candelabrul ochiului divin, (sic!)/ ce ne străpunge, văzduhul, se îmbracă…/ Lumina de apă, sub pleoapă îmi sapă,/ răsadu-ntuneric al visului deplin.” (p.6) D(o)ar spaţiile de după virgule, de la tehnoredactare, pot irita cititorul grăbit: „N-are, ţinerea de minte, o măsură, să urmeze…” Sau : „Cernită fecioară , (sic!) fantasma revelaţiei obscene,/ descreţeşte fruntea visului anahoret./ Viaţa-i duh de promenadă.” (p.8)
Experimentul din „Ereziile mirării” continuă într-un fel şi, chiar dacă îi place să se auto-flageleze cu măsură, nu cade chiar în „maladiile mirării”: „Trec prin întrebări ardente maladiile mirării…/ Mai uşor ca un prigor, care are cuib în soare,/ stă destinul pe lungimea nesfârşită a-nserării.”
Şi el, ca şi alţi poeţi, între secundă/clipă şi eternitate îşi „asumă elocinţa textului intempestiv”, scris sau nu, stă la şezătoare cu destinul mai sus amintit, contemplativ, dar mai merge şi „la întâmplare, în piaţa plină de speculanţi ai clipei necesare”… Viaţa poate fi o pradă, sau o pândă, depinde: „Aceste pânde – interpret exiguu,/ veghează maladia de destin.” (p.13)
Noi, de pe „uliţa strâmtă a întâmpinării”, îl surprindem pe poet cu teama de „carte eufemă”, trecând, trecând, precum s-a citit şi mai sus, prin „rumoare, de complezenţă, prin absenţă, prin mulţimi catastrofale, cu elemente apocaliptice, aşadar încercând şi răspunsuri, dar mai ales căutând acea frumuseţe care mereu pare să ne scape printre degete: nufăr încărunţit, trandafir de nescris, duhul ascuns ( un poem antologic „Fecioara”, p.23!, cu ecouri din simbolişti ori Poe), iubirea…
Provocator, revoltat, mânios, zâmbind ştrengăreşte, chiar şi înţelepciunii („Sărmană înţelepciune…”, p.29), poetul este pregătit să scrie despre „Dinamici prezuntive” (ispitit, se pare, şi de limba italiană, a se vedea şi titlul volumului, preferând forma cu „n”, deşi în text apare şi forma consacrată): „Certându-ţi rânduiala acestor paradigme,/ sfârşeşti neînceputul imaginii diforme./ În punct, îşi află, duhul, dinamici prezumtive./ Pe drepte inocente, şi-n falnice-axiome.” (p.12)
Imagini demne de infernul aştrilor se nasc: „În stârv de stea, lumina, din sine se înfruptă…” Ori: „Pluteam, ca o cruce îmbrăcată în zeghe,/ pe nesfârşitul unei apocalipse…”
Un altfel de Cioran caută, aşadar, în Galaţiul metafizic, o mansardă din care zorii să-l întrupeze, cerând lipsa favorurilor, observând, aproape decisiv suprarealist, „două femei, mascate de carnaval” care adunau „forfota” din el „în forceps”… De acolo, de sus, ar vedea în continuare, la infinit, cum noaptea fără lună pe pământ cum umblă, „Să înalţe crucea unui mort târziu./ ştiu cum va să nască, Tatăl, dintr-un Fiu”… (p.16)
Ecorşând fiinţa compromisă a omului, observă pribegirea în noi a misterelor, cele mai multe decăzând, virusându-se de prea uman… Făcând apropouri lirico-culturale (Blaga, Shakespeare ş.a.m.d.), creionează: „O lume de plante, de ierbi carnivore,/ ascunde cărarea sfârşită-n luceferi./ Nu-i loc de întoarceri în stinse corole!/ Şi strigătul lunii-nspăimântă străjeri!” (p.20)
Poezia lui Ioan Toderiţă este şi ea, din când în când, strigăt (poate, uneori absurd satiric, chemând la treziri ori mini-revoluţii, individuale ori de grup), dar când este jazz (marin, câmpenesc sau cum vreţi şi vă place), poate fi marcant, jocul cu linia orizontului, aşteptărilor, fiind superb ca un răsărit de soare: „Murmură, în noapte, vesel şi algid,/ fluierul, sincope melomane./ Apele asudă fierbinţi holograme,/ ignorând supliciul lunecării-n vid.// Ţărmul risipeşte turmele de melci,/ cu urcuş în palme, pânze şi catarge./ Dăltuind în valuri corăbii-poteci,/ nefiinţa cată zări antropofage.” (p.21) sau: „Încep alăptarea câmpiei cu fluturi./ pe cumpene, zarea, aşterne acvile…/ În Soare, telurul, ’nălţatelor ciuturi.// Placentele humei adună mistere./ Mistere cusute în palme posace.” (p.24)
Îmbinând tăceri de ciuturi cu plesnituri de bici („plesnesc cuvântului poteci”, p.25), „pe drum de fum”, pe drumul de iluzii al literaturii, ne mai poate destăinui: „Cuvântul cel dintâi, în Dumnezeu semit,/ îmbracă duhul ezoteric, al somnului icastic./ Se va trezi vorbind, doar trupul tău ostatic.” (p.26)…
Precum se vede, aproape pagină de pagină, poetul poate fi citat fără rezerve, Ioan Toderiţă este cu siguranţă un ostatic al Poeziei, materia, substanţele, astrele, ecourile, i se supun cuvintelor sale nerăbdătoare, de amuţesc până şi canarii: „Uranus mângâie luna, stăpânit de Geea…/ Transcendent şi imanent, fuge-n cer scânteia.// Fiu, pământului, un tată, pliveşte, din ecou,/ plângerea de mamă…” (p.27)…
Luciditatea îl face să ne amintească şi de coşmaruri („Asfinţitul smulge noaptea, din fântâni, cu ură.”), de patul lui Procust (p.73), ca un sicriu care tot proroceşte sfârşirea, se mai întoarce şi la „pofta cuvântului de abstracţiune”, uneori te sufocă, ori te inundă ( a se vedea poemul „Ploaia”, p.30-34), te poate irita („Iubesc un nume meloman: / Paris, Pandele, Iorgovan,/ Şi moartea despre morţi se plânge/ Smulgându-şi coasa din belciuge.”, p.45), nu te poate lăsa indiferent („Sub zări, pierdute-n omul rătăcit, lumina are cuget…”): „Ce-i viu, nu ştie-n stele să citească.”!
Dar „tăcerea are văz de corb”, p.51! Deşi, cel puţin aici, nu strigă corbul „nevermore”, ci un cucuştiuc, „Niciunde”! (p.56) Un Neverland unde Ioan Toderiţă se joacă şi de-a Hook, şi de-a Peter Pan, răbdător: „Mă rabd în lumea tristelor fantoşe…” Sau: „mergeam pe splaiul neted al mâhnirii” (p.68) Ori: „Rostogoleam doar cercuri goale,/ c-un băţ de alun în palmă lată (…)/ Treceam infernul, cu tăceri ardente…” (p.69)
Finalul este al unei iubiri cât aceea a Adamului şi a Evei, imaginea deloc finală fiind demnă de un fotograf care a văzut Vietnamul, Aushwitzul, dar şi promisiunea mântuirii : „Mă pozez, la minut,/ Într-un pat fără aşternut,/ cu o femeie nevorbitoare,/ ce îmi coase şi descoase poemele clipei proto-viitoare./ Aşa mi-i scris, sufletul să-mi crească/ dincolo de închipuire,/ uitând de trupul meu năruit în circumboltire.” (p.73)
a.g.secară
Aripi de ecou,imponderale…
Îmi pare că plutesc, în somn, ca un fulg.
Prin polul sud, al celor de afară….
Un râs abisal mă-nconjura indelung,
cu aripă de ecou, împonderală…
Înspăimântare a adormirii treze,
îngerul meu se primenea de cămașă.
Să-și înceapă liturghia în asceze,
cu un psalm din evanghelia acașă.
Pe candelabrul ochiului divin,
ce ne străpunge, văzduhul, se îmbracă…
Lumina de apă în pleoapă îmi sapă,
răsadu-ntuneric al visului deplin.
Moartea care scormonea o ladă de recrut.
Era de piatră,atingerea ta…
Ca frigul între spinii unei roze posace…
Noaptea crăpa ziua și ora în abace.
Data nașterii mele,în calendar,sângera.
Pletele îți ascundeau fruntea,cu decență.
Cu învolburări,pe cotloane de stea.
Era de piatră,în ceasornice,secunda.
Eu,nou născutul,sufeream, de inapetență…
Indecis capta, nisipul,al mării bastinaj…
Moartea scormonea în lada mea de recrut.
Să-mi descifreze o scrisoare de sinucigaș,
între două cămăși cu nasturi pe gât.
Mi s-a spus că una îmi va fi de mire,
la nunta mea cu o mireasă- mitralieră,
ce îmi scăpase,din brațe,în atmosferă…
Cu snopi de plumbi încinși,prin adormire.
Balansoarul așteptării se-ncovoaie-n așteptare
Elogii de scriptor, rătăcit în suspine,
Ce-și deplânge elocința textului cursiv.
Povestirea se scrie în carte pe sine…
Nu nădăjduiți iertarea omului comprenhesiv!
Ce satiră vocativă, uneltește ,,u” în ,,mor”…
N-are, ținerea de minte, o măsură, să urmeze…
Depănându-se-n cuvinte, amintirea-i un mosor,
într-un labirint de paie, cu pereți de anamneze.
Cernită e fantasma revelației obscene…
Descrețește, fruntea, ridul, visului anahoret.
Viața-i duh de promenadă. Sinonime epicene,
dau vorbirii-ntâietate, genealogiei preț.
Balansoarul așteptării se-ncovoaie-n așteptare…
Trec prin întrebări latente maladiile mirării…
Mai ușor ca un erete, care are cuib în soare,
stă destinul pe lungimea nesfârșită a-nserării.
Pomădată cu imaginație,lumea e perfectă….
Merg la întâmplare
în piața plină de speculanți.Ai clipei necesare.
Au preț exorbitant,o carte necitită,
o sită, ultima ispită.
În buzunar,număr, cu inelarul văduvit de verighetă,
eversul-cap și reversul-față a unor monede calpe
Știu, din instinct ,că îmi ajung de toate.
Pomădată cu imaginaţie, lumea e perfectă!
Pe o tarabă, se vinde pe sine,
conştiinţa fără credinţă, stupefiant la vedere…
Moartea scade din preţ, doar trei zile,
înainte de a te cumpăra pe nimic!
Mă-ntorc acasă ,pe uliţa strâmtă a întâmpinării…
Muşc umărul amintirii tale, din uşa larg
deschisă pe neuitare.
Nufărul a-ncărunţit!
Trec prin rumoare, de complezenţă.
Trec prin absenţă…
Trec prin mulţimi catastrofale,
cu elemente apocaliptice.
Trec prin hârtoapele unui car plin de cicatrice.
Neconsecvent, în prejudecăţi:
colportaj de idei frustrante…
Mă dezbrac, etiolat, de ultima displezie,
în întuneric şi în sinestezie.
Eclezia unui batracian, lacul,
imită vcecernia.Sughiţă pitpalacul…
Aproape, de punctul de frontieră, al incertitudinii,
prosperă, evadarea mea lepidopteră….
Într-o firidă de zigurat, am uitat scrierea cuneiformă.
Șoaptele, imită ler-de-eră rea, unduind
ce-au auzit: Nufărul a-ncărunţit…
Azi am citit o carte eufemă
Azi, citesc, la o lanternă cu bec uniform.
Inventată, cândva,de Edison..
Cărbunele electrolit emana acid sulfuric
şi miros de apă de gură,impudic.
Un electron , incomod,
muta lumina între catod și anod.
În salt, pe culmea ultimului cuvânt,
timpul jelește omul înfrânt.
În colivii, păsări funeste,
cântă nefericirile- ifigene și oreste.
Într-o pâlnie de portavoce,
tresaltă, mirările,blesteme univoce.
Azi am citit o carte eufemă, revoltătoare.
Inventată, ieri, de om,la supărare.
Dinamici prezuntive
Scurmă drumuri, adevărul, judecății de rutină.
Uneltirea cerebrală, emisferele-şi îmbină.
Mai adânc, şi dialectic.În lăuntrul divizibil,
paradoxul risipeşte cogito, ne-exigibil.
Pânze,țesute, cu ochi închişi pe lume…
Pânzele privirii în fulguranțe vide,
înveşmântează trupuri, ce-au fost antropoide,
ori sunt asemănarea fărâmelor-genune.
Certându-ți rânduiala acestor paradigme,
sfârşeşti neînceputul imaginii diforme.
În punct, îşi află duhul, dinamici prezumtive,
pe drepte inocente, şi-n falnice-axiome.
Aceste pânde- interpret exiguu
Mânia spală edrul hiacint:
vid grunduit în mădular de var.
Te năpădesc iubirile, barbar,
dintr-un ţinut-al inimii,succint.
Târzii culori, spălate în ocru…
Văz plat, privirea-n veghe sare,
în spaţiul ce evocă spectrul,
fiinţei tale trinitare.
Aceste pânde – interpret exiguu,
veghează maladia de destin.
Exhibă eul, verdele ambiguu…
În patul de petale, ţi-i trupul hialin.
Ascult îngrijorarea.
Las ferestrele vocalei, să-nvolbure hiatul…
Cuvântul se-nconvoaie într-o consoană, abil.
Se unduieşte glasul, prin tine ori prin altul…
Vorbirea-şi scrie versul armonic şi votiv.
Poetul , văl sinectiv, ciopleşte-n hiacint,
cu dălţi imaginare, călite-n sânge cald…
Băut de sărbători, pe-ascuns, în iad….
I-ascult îngrijorarea: un zumzet anelid.
Altfel, povestea-şi spune istoria-ntreruptă,
a pajiştilor morţii, a naşterii divine…
În ochi de stea, lumina, din sine se înfruptă…
Un văz, de văz răpus, e-a orbului privire.
Nu știam ce pasăre…
O împușcase din barcă, plesnind focul
plin de gheață,în furci cu alice…
Nu știam ce pasăre vânătorul țintise…
Amurgul vopsea, cu sânge,tot locul.
Cu pleoape adânci, apele rotunde,
încrâncenau ,tangajul, pe echilibru…
Ecoul smălțuia până departe grindul…
Iar moartea se sfădea cu indecise umbre.
Legănam ”balansoarul lui Arhimede”,
amuțind periplu lucrurilor triste…
Pluteam,ca o cruce de lemn în zeghe,
pe nesfârșitul unei lacustrei apocalipse…
Zorii-mi scurmă întruparea.
Fără favoruri, vremelnicului pur!
Prind în lumină pană de culoare.
Înainte de ,,apoi’’, naşterea-mi îndur…
Pe pământ agonisesc, vieţii, desfătare.
Dincolo, se pare, un timp analog
Ia asemănarea zilei infinite…
Când petreci, în umbra, plină de norod,
horele sonore-a rugăciunii sfinte.
Noaptea, fără lună-ntunecă-ntristarea.
Şi adorm în crucea unui mort târziu.
Ştiu cum va să nască, Tatăl, dintr-un Fiu:
Soarele, când zorii-mi scurmă întruparea.
Sting încet lumina, în culoare fadă…
Cum se sfarmă ceasu-n clipa retrogradă!
Facerea
Mă așteptau,înțelese,două femei…
Una mă născuse sub Enola Gay…
Fad, mai întâi.Apoi,onubilat de interese
financiare,fibroase,fibrocartlaginoase…
Timpul împletea ițele unui război mondial.
Fobia misterelor realității,îmi dădea ghes.
Pe masă,doă femei,mascate de carnaval,
adunau forfota din mine în forceps.
Cu frisoane și borboane,pe frunte,uns,
un preot alb,transmund,mă striga pe nume.
De parcă aș fi fost de mult,ascuns,
într-o catedrală-școală de persuasiune.
Altfel spus,într-un soi de vreme anticipativă.
Care ar avea darul de a mă minți, cu o felie
de destin.La masa facerii mele,deodată,
transformată în perspectografie…
,,cum a fost’’
Ţi-aminteşti, prin frânturi de ,,cum a fost’’,
viaţa, de la început. Ziua noastră de nuntă…
Tu erai slabă şi înaltă ,ca o sfântă…
Eu, o umbră turnată în bronz..
N-aveam verighete. Am cumpărat, de la talcioc,
o pereche de tinichele inelate.
La preţul de cinci bani, cât costa o carte.
Scrisă la editura ” pentru toţi”.
Rochia ta de mireasă – fusta din etamină,
și costumul meu de mire, uniformă de student,
le purtam pe sub psaltire. Larg căntată,în surdină,
de coarde vocale, nazalizate condescendent.
Ne vom uni, îmi spui, în nemiloasa clipă,
a ceasului oprit să-şi răsucească spira…
Nu te lăsa vândut de-un sentiment, ce-n pripă
se grăbeşte, să ne încânte, vremelnică iubirea!
Făptura ta ecleziastă
Felii de drepte, ce n-au somn.
Incest al punctelor concise…
Gestând fiinţe compromise,
din os şi piele şi atom.
Călcâiul seacă iarba moale…
Consona zumzăie vocale.
Încetinite, aprinse-furci,
în stog, străpung,cuib de năluci.
Celule, împrejur, mantie
Ib-codru, arbore semnatic…
Și căi lactee de robie…
Și humele, în sorb lunatic…
Curând, din piramide vaste,
vor pribegi în noi mistere.
Aceste evoluţii-straste,
curând, vor creşte, adultere…
Felii de viaţă, fără somn,
în somn pătrund, să-nveselească
secunda-n ceasul monoton.
Făptura ta ecleziastă.
Și strigătul lunii-nspăimântă străjeri…
Atomi de cuvinte, pe buze-n diedru.
Liberalisme,truisme, viforniţi polare…
Înveselite viori, transcedentale.
Și sfânta ta dojană ,o cale în integru …
Invazii de fluturi, eliberaţi de nimfe,
pe crengi dezbrăcate de muguri lascivi…
Şi marea izbândă ,rizomi de instincte,
din sarea simţirii, ne-adună-n simţiri.
O lume de plante, de ierbi răzvrătite,
ascunde cărarea cu umbre-n luceferi…
Nu-i loc de întoarceri în inimi oprite!
Şi strigătul lumii-nspăimântă străjeri …
Fuierul
Pârghie, pe lampioane,
mâna-ntinsă, dă în muguri
ochiul lunii. cu cotloane…
Arhimede cade-n gânduri…
Suie-n cer, ca un balaur,
o spirală cu actinii.
Ochi albaştri, de centaur,
vegetează rectilinii.
Murmură pământul, vesel și algid,
fluierul, sincope melomane.
Apele asudă fierbinți holograme,
ignorând supliciul lunecării-n vid.
Ţărmul risipeşte turmele de melci,
cu urcuş în palme, pânze şi catarge.
Dăltuind în valuri corăbii-poteci,
nefiinţa cată zări antropofage.
Scrisoare de dragoste.
Destinație nu avea plicul,cu expeditor anonim.
Poștașul cunoștea rolul lui Hermes.
Pe care să-l declame,ca actor lumesc.
La poarta larg deschisă,a unui nou destin.
Se sculase dis-de-dimineață.
Să-și pună aripi,dinăuntru în afară,la omoplați.
Ignorând orice discrepanță
între mame și fiice,între fii și tați.
Geanta lui, croită dintr-un peritoneu de vită,
era plină de ocluzii,de obsesii peremptorii…
Și plutea în gât de zeu fără iubită,
ca o cutie de scrisori discriminatorii.
Scrisori de dragoste scriu,obedient
unei iubite ce m-așteaptă întru supunere.
Eu iscălesc numai ce am de primit.Un stimulent
de visare la o iminentă juxtapunere.
Fecioara
Cimitirul înverzește liliacul cu năluci…
M-a prins noaptea-ntr-o visare neferice…
Calcă steaua saturnală un zenit mâncat de cruci.
Emisfera boreală mulge cranii în batice.
Fâlfâie în descărnare, carnivore ierbi fierbinți.
În prohodul canibal, demonii sunt harnici sfinți.
Minotauri, dindărătul strigătelor saturate,
stau la pândă ,să sfârșească viu-n moarte.
Indusă-n buze, sorb întreg, fecioara….
Ce duh, nemărginirea, ascunde în firide?
Cuvintele șoptite se-nvălmășesc morbide…
Iar psalmii ponegresc, în vers cântat, vioara.
Aici să intre, de plăcere, fără vină,
cel ce-a iubit pe-ascuns ori pe lumină!
Speranțe
În rotundul privirii stă linia dreaptă.
Veșmintele-amiezii lumină deșiră,
Foșnire de sunet pe struna de liră …
Iubire-uitare de sine, înceată!
Fior e cuvântul, șoptit de pupile…
Încep alăptarea câmpiei cu fluturi.
Pe cumpene, zarea, așterne acvile…
În Soare, telurul,’nălțatelor ciuturi.
Placentele humei, adună mistere.
Mistere cusute în palme posace.
O lume croiește trufiei cojoace.
Aripa speranței cerșea mângâiere.
Înserare
Nemernic ochiul care vede
ospăț de sânge-aristocrat…
Netrebnicim un simț curat,
prin substantive și prin verbe.
Tai bici de foc, din crengi de-alun,
pe umbre-n trap de cai-scovergi…
Plesnesc cuvântului poteci …
Sunt căruțaș, pe drum de fum.
Ulucul palmelor adapă,
crăpată, gura, unui murg.
Tăcerea-n ciuturi se dilată…
Fântâna fuge în amurg.
Cioplesc o cruce-n cerul gurii…
În noapte, moartea, a-nceput…
S-ascunde-n pântecul pădurii,
un embrion de nou născut.
Cuvântul semit
Sângerânzi atoli sonori, picurați în filomele…
Umbli-n templu tainic,al cetății cerebrale.
O maree,îndulcește, zâmbetele selenare.
Și, în lucruri simțitoare, fenomene.
Tărâm de umbre tulburate,învălmășite oniric
De vadul cristalin al văzului concav…
Auzul,spasmul din timpane, priveghea trândav…
Și omu-și toarnă-n carne sânge saporific.
Cuvântul cel dintâi, a unui Dumnezeu semit,
îmbracă ezoteric, hlamida somnului icastic.
Se va trezi vorbind, doar trupul tău ostatic.
Afară, alte vorbe, din moare te-au trezit.
Amuțesc canarii
Identic elementul, nenul și natural,
răspunde sapiențial, descendentului astral.
Uranus mângâie luna, stăpânit de Geea…
Transcendent și imanent, fuge-n cer scânteia.
Fiu, pământului, un tată, plivește, din ecou,
plângerea de mamă, interogatoriu …
Vinde suflete de pradă, un notar notoriu…
Nu vom ști nicicând plămada ultimului ou.
Crucea, cuvios suspin, argument contiguu,
drumuri toarce în calende, inverse, contrare …
Faraonii politeici sărăcesc un rai ambiguu…
Scriu, pe brațe, ,,Ve.de.milo”, semne saturnale.
În lucarna Soarelui: stea demult pitică,
năvăleau, ca-n furnicare, fluturi plini de carii.
Rugăciunile prefiră cartea sacră ostenită…
Pe rumoarea morții calde, amuțesc canarii.
Capitolul II
Pe sinistrele mutații,gena ”homo”,ni-i premisă
Visul dezmierdării
Îndemnul privirii tale: zâmbetul chemare
Talii de ispită, coapsa cingătoare.
Sâni păcătuind sărutul, buze inocente.
Ochi necuvântați ’năuntru, și sprâncene-adiacente…
Sub o frunte grea de gânduri:
gânduri- drum, nesomnul murmuri …
Iris larg, pe cristalin, visul dezmierdării…
Însemnul privirii tale, albastrul uitării…
Îngeri- lari, jur împrejur, credință îți jur.
Inimi antrofage beau sânge impur.
Fir de păr, în cerc fluid, tâmple triumfale…
Timp, încărunțind, pe rând, vremi centesimale…
Asfințitul smulge noaptea, din fântâni, cu ură,
și m-afundă în privirea care mă abjură.
Nu din taine vii,sărmană înțelepciune…
Ci din pofta mea de abstracțiune.
Ploaia
Ploi de gheață, scăpătate din plămân de nor hulit.
Ierbile încovoiate sprijină pereți de cuburi.
Rotunjind spirale-n vid, vântu-a asfințit,
într-un zbor de lilieci, cu popas în gânduri.
Ploi de oase și tendoane și nisip saharian…
Dau în rod, lăstari de-angoase, în norod.
O cavernă suge apa muntelui diluvian …
Subpământul amenință un seism la polul nord.
În fereastra-nmărrmurită, fulgerul stria siliciul…
Eu, în locul reveriei, pun aghiazmă în silabă…
Versu-n rimă s-a oprit. Trăsnetul bea din supliciul
sângelui ce dă năvală în ograda infernală.
Nămețită-ncărunțire, spaima, intră-n rugăciune,
cu pași grei, gata să-nchine verticala și eresul.
Câinele îmi stă în brațe, cu lătratul plin de spume…
Sfârșesc ceasul rău în pumn. Se îndreaptă universul.
Ploi des-plânse de fântâni.Timp nevrednic…
De mâncare, alt imperiu, dă cartele migratoare…
Îmi mănânc chiar obiceiul traiului tihnit, endemic.
Și năvala-nfometării stă la masă, c-o -ntrebare.
Cei rămași, să își usuce trupul ud de sub cămașa
omului sărac, îi rup, morții, numai, coasa…
Prelungind împărăția sărăciei peremtorii.
Suntem români!,plângeau sub ploaie, strigăte prigorii.
Cornul lunii râma marea deznădejdii viscerale…
Plouă și în centrul lumii, cu grenade ”abominable”
O maree de popoare,vin din sudul babilonic,
în câmpia elizee,a săracului destoinic.
Nu-i vor unii, îi vor alții. Ploaia scurmă conștiințe…
Ploaia care ne-a rămas-un ciclon de năzuințe,
vegetează lanțul trofic, pe stihia uniunii.
Hibridăm imbogățirea,stăpână pe tronul pâinii.
Inhibat de verbe suple, versul clasic, al visării,
fuge-n pana mâniată-a unui scrib ego-xantip.
Perna-tastă virtuală, face book-ul denigrări…
Stă pe elefant furnica să privească în antic.
Plouă, dragi curteni ai umbrei! Ploaie vesperală.
Flacăra din mâini s-a stins. Curg cuvintele afară,
din săpunul lumânării. Scrum, tăcerea risipește,
în tristeți sacerdotale. Mă întorc în cel ce este…
Ploi destin! De ploi nu-mi pasă. Am acoperiș la casă…
Am un câine bun și harnic,sufletul din mine.
Rime, adevăr și taină,scriu.Rime leonine.
Cred în voi, îmi sunteți frați, reîntorși acasă!
Ascultarea dă în lapte, ascultarea lui, de sine…
Fug în drogheria morții, să-mprumut doar trei buline:
Ieri și azi și poate mâine, mi-i destul să mefiez
controversele, platonic, ca-n oglindă să mă vezi.
Unde-s galbenul, căpruiul?, doi pisoi bastarzi de stradă.
Care dorm pe rând, când tună, vijeliile-antipod.
Să-și păzească, fiecare, veghea celuilalt în pod,
ignorând, deșteaptă lene, a materiei tornadă.
Plouă ceasul respirații, repezi-lungi, cât minutarul.
Ocolind sincope-n atrii. Desenează pericardic,
mândru disc de ciocolată, roți dințate cât rotarul.
Timpul fuge-n intonații cu fior de vers arcadic.
S-a desprins de țintirim, pulberea din cenotafe…
Torn, în cupele de vin, amintiri de împăcare…
Plouă ploaia polifemul, care doarme în cearceafe
de lumini cu înserare și îndepărtări mioape…
Trag perdea de ochi închiși, pe răsunetul cruciș,
a căderii unor sfere-picături de melifere.
Stropi de ploaie mesageră, ce-nspăimântă, pe furiș,
omu-n casă de chirpici.Minerale gutifere.
Plouă.Subpământul refulează, lapte acru, de pământ…
Lapte pur e doar cuvântul-șipotul adrenalină…
Unde, ciutura-falangă, smulge-o stea auramină :
Cruce-n ușă și fereastră.Și-n genunchi,ascultământ.
Sorb în fugă trinitatea circumstanțelor caline.
Tată, fiu. Și Duhul crește,pe tărâmul alonim.
Trec fluid peste livadă, prin genunchi întâi, prin mine…
Umblă apa să-și croiască loc de fugă,ad-interim.
Apa, vântu’, dă-n mocirlă. Sapă gândul ce conspiră:
scufundarea necuvânt. Arbori ’nalți ca o făclie-
-sfat liberian, osmotic, sub boltiri, un nor deșiră…
Vor veni, în stoluri, păsări, să ne smulgă din stihie.
Căci stihie e fobia , simetriei punctiforme:
mândra-nfățișare om. Ochiul pândei în mișcare.
În spații netede,a-plane,,sufletele-s hastiforme,
spune el, și-i cred, în parte, silogismul-defăimare.
Plouă cu neliniști. Cerul slobodă-n eter jivine…
Noe, cu năvodul, strânge, din potop, furtuni de foc.
Corbul se descântă, într-un nor corsar, miop…
Sus, pe muntele Tabor, nemurim corăbii-știme.
Deodată, cârmuirea, invocă fapte ireverențioase…
Convulsii, redilată, uitarea-minus-infinită….
Ce drum pustiu cioplește ,focul, în pâlnii nisipoase…
Plâng,copilăria credințelor oculte. Nesfârșiă!
Strunesc exodul prematur. Fluturi, cu răsunet
pe strune de aripi,vestesc întoarcerea în Carpați…
Sub zări, pierdute-n omul rătăcit, lumina are cuget…
Șuvoaie de nuntă inundă ,iubirea între frați.
Grădina
Scot uneltele grădinii – sapa și hârlețul.
Dă pământul să plesneasc-n ierbile stângace.
Până unde, umbra-n plăpumi de cireș și de cais,
stăpânirea, pe lumină, consemnează cum îi place.
Simfonii deprind tăcerea cu felii de zumzet surd.
O albină gustă vinul cu licori de primă-vară
Cu trei șoapte mărunțite în velur și în sineală,
vântu-bate-nfofolit, cerșetor din polul sud..
Prin gutui, prin liliac, umblă mâna-n candelabre…
Toarnă soarele cascade de lumină ancestrală…
În tăcerea prea adâncă, o privire, se întreabă…
Și atinge ,cât se vede, lumea, strânsă în monade.
Se răzbună pe visare, nucul-imnul reveriei,
sfâșiate în silabe. Un sticlete ,vesel plânge,
rămurind fragile duhuri-mugurii viței de vie:
Plisc în plisc, aripi în aripi, cântecul se stinge.
Materia cioplită
Pătrunde-n divinații, materia cioplită,
și,înapoi,în noi, se uită…
Scânteia gâlgâie prea plină în chibrit…
Noaptea a priponit Minotaurul de scaune curbate,
pe nesimțirea unor condamnați la moarte.
Intru într-o rotație ,despletită, pe dinăuntru,
și risipesc în narcise ,alb,subpământul.
La poli, negociază eclipsele totale,
un interpret de: rotații primare.
Scoateți neatinse șoaptele din muțenie..
Strigătul de pasăre, pune-n reverie,liniștea profundă.
Sorb de stea ștrengară, ce în zodii umblă,
pe poteca sorții celui neiubit.,scurmă în angoasă…
Împletesc secunde, viermii de mătasă….
Prin calvarul somnului icastic,verbul nerostit,
s-a împriponit într-o rea sintaxă. Timpu-i decrepit!
Sonet 1
Nesațul de-a citi, citește și omoară…
În cartea cu patru coperți coleoptere.
Dar văzul te-a lăsat! Atunci, în nevedere,
’năuntru, vei afla, ce n-ai găsit afară.
Pervers sofism. Ce-i întuneric, mi se pare,
o luminare, când, mintea naște umezi sori.
Destulă mi-i lectura-ntâmplării viitoare:
de-a te-ntâlni-n oglindă cu mine, uneori.
Ce-i viu, nu știe-n stele să citească. Are
gândul un preț mișel, pe el. Nu-n stea atârnă
ceasul deșteptării, ci-n clipa fără stare.
Nesațul viețuirii,izvoru-n piatră scurmă.
De piatră, înălțare. Când cerul adâncește
nemărginirii ape, înfometării pește.
Zeul carmangiu
O cometă,pe pădure.Ca o mătură de ligustrus
Plină de mucus.Cameleonică jivină…
Ce înspăimânta omenirea,de jos în sus.
Purta pe cap o măciucă de nitroglicerină…
N-a prevăzut nici o lunetă sosirea ei,
așa de aproape , de turma de miei,
care murea căsăpită levitic…
De dragul unui simbol orto-analitic.
Cum bântuie focul a lumii cetate:
focul plasmă,focul focului-tăciune.
Foc buvabil,de suflete deshidratate…
Focul adnat la o admonițiune.
”Te iubesc,fără cuvinte!”-complement de scop
Foamea ține de visare și înțelepciune Știu!
Ne înveselim,în oglinzi-caleidoscop…
Timpul ,versatil,e un zeu carmangiu.
Sonet 2
Să nu suiți livada,în soarele ce-apune.
Ea, pe pământ, pământul, înminune.
Ce-i viu, din viu, se naște: fruct, sămânță.
Și sâmbure de om. Și conștiință.
Pasărea concerta solfegii asonante,
într-un cireș de mai, cu sfere ovoide.
Pe lângă gard, în păr, e încă noapte…
În prea înaltul zarzăr, cresc stele novoide.
Răsar,cântări simile, în prunul înflorit.
Dorm, vrăbii, gângurindu-și ciripitul,
în ,,fa diez” și ,,si bemol” tihnit….
Și, nucul, strânge-n plete infinitul.
Luminile străluce din gutâi,
pentru-a muri, le despletim, întâi.
Așteptarea
Împăcare-neîmpăcată, întristarea, te omoară…
Vii din lumea cealalaltă Te întâmpin iar și iară…
Când mi se-nserează ochii , ochii pândelor-pumnale
Mult prea lungă mi-i suflarea , în oglinzi de așteptare.
Fir de sunet împletește , harfa, pe ondulatorii…
Simfonia se-ndulcește , tulburând auditorii…
Din doi plânge, prefăcut, doar al doilea din dintâi…
Animă-frumos ocult , întrupându-te-n ce nu-i….
Pe sinistrele mutații , gena ,,homo”, e-o premisă.
Se împerechează tații ,între ei, în paraclisă…
Hominizi, primate sacre, se întorc în timp obscur,
să-mplinească mângâierea androgină, pur-impur.
Pe silabe, pun accente violente.Odihnit,
de un substantiv neutru,declinat la infinit…
Tropi semantici,inventează, judecăți admiratorii.
Gata, gata să mă-nfrunte, Dumnezeu, mă dă uitării.
Reduta de sentimente
Fir-ar să fie de firfireală. Vrerea are alură occidentală.
Mi se fărâmițează în organe idem-potente,
inima, ultima redută de sentimente.
O!, cum stau de vorbă, cu” un fără glas”,
în ultimul meu nesfârșit popas:
,,Cum îți spuneam, acu’ un an, arătai ca dracu!
Ți se rupsese arcu’ și acu’ minutar!”
,,Ei, la naiba, mă durea numai șaiba, din axul central.
Lagărul cu diamante, a visărilor perforate pe molar”.
,,Știu! Ceasornicarul a fugit, în lentilă. Ca o cămilă.
Nesimțit, sufletul meu a adormit fulminant, pe un dor casant!”
Fir-ar să fie, de ficat! Cu vin ”no-ham”, l-am diminuat.
Cu pilule de nămol. De la farmacia din demisol…
Cu o secărică de secară.Cu ebrietate literară.
Precum Kafka, într-un han, din dreapta castelului Klam.
Pietre are la rinichi, chiar și doamna:- o hangiță statuară…
Statu’ ară arhilogic!, Ah! ce logic, sufletul de om sărac…Supărat , de te-nfioară!
Veridicitate feminină
Îmi place să vă știu aproape…
Uneori mi-i greu să vă ascult…
Prădalnice conversații.
Inventez o evadare,
în cina de taină, a cuvintelor denigratoare.
La masa plină de felii de ciolan,
norocul, joacă poker american.
Fiecare bea din fiecare!
Ultima femeie pe care am văzut-o în viață,
era o paiață de sanctuar.
Vorbea la telefon, cu lumea cealalaltă,
pe scara unui avion sanitar.
Doamna, m-a prădat de înălțime și adâncime
de soră-de-frate, de veridicitate, feminină.
Tată,am scos vin…
Tată, am scos vin! Vino afară!
L-am stat din fiert. I-am pus pelin.
Să nu dai în sminteală.
Iar vântu-i dus în țintirim.
Are dinți de aur, sapa…
Vezi, aghiazma-i pusă sus…
Lângă crucea lui Iisus…
Mama, știi!, adună claca.
Tată! vin de promoroacă,
ți-am tors din butoi de dud.
Vin cu iod și sânge crud,
de țărână-nfometată.
Sub salcâmi stă mare, carul…
Pleiadelor înjugate…
Cassiopeea mă strâmbate…
Inimii i-ascut pumnalul.
Il aud cum se înjură
de necaz și plictiseală:
Neamu’ mă-sii de-arătură!
N-am nici plug, și nici tânjală!
Drumul crucii
Ei, din zare-n altă zare,,
descindeau pe nevăzute
drumuri-falii temporale…
Dumnezeu să îi asculte.
În regatul cu furnici,
regi vor fi, fără coroană,
și putere ce destramă,
uriașii celor mici.
Calc tristeți,în pas alene,
prin mulțimile mioape…
Licuricii scurmă pleoape
de întunecimi-catene
În ținut de-amărăciune
Uriași vom fi și noi
Cei mici-mari, egali în lume,
și-n viața de apoi.
Rup hiatul veșniciei…
Fac din punct o galaxie.
Să înșir pe dreapte lucii
drumul avatar, al crucii.
Botezul
Iubesc un nume meloman:
Paris, Pandele, Iorgovan.
Și moartea despre morți se plânge
Smulgându-și coasa din belciuge.
Naș, la botez,te- ai botezat…
De nume, parcă, dezlegat.
Sfințește clopotul,ciuntit,
Un timp dintâi,neerudit.
Se primenesc gestații surde,
cu-mpăturiri de epiderme.
Placenta apelor ascunde
un duh de om, ce nu ne vede.
Împing pe roți, în car, defunctul:
Paris, Pandele, Iorgovan…
Încet, ascet, adoarme pruncul,
Ce va trăi, în noi, tiran.
Drum bun
Vin oamenii, prin vămi de sihlă.
Prin pajiști-râu, de om risipă…
În timp adamic. Cum, necum,
ne botezăm la fel, altcum…
Drum bun! Bun drum! Urări capcane…
Din câți am fost, mai sunt doar eu.
Un cor antic, adoarme taine,
sub țeasta unui corifeu…
Creșteau ventuze-buburuze,
pe lacul care cadența,
în cer, pocale, anacruze,
și nuferi orbi, în stârv de stea.
Ne dușmănesc mirări lujere.
A soarelui: un ochi veloce…
Că-s lainic, prin Neant atroce…
Și-ascund, în pași de prunc, mistere.
Răstorn oglinzi, agarinesc…
E iarnă-n jur, cu lupercalii…
Și Pan, și Narcis, cântă-n talii,
de fluiere cu iz burlesc.
Emigrantul alogen
Sunt emigrantu-n țări toteme…
Ce știu să zugrăvesc migrene,
cu bidinele anti-gen…
Sunt emigrantul alogen.
O! recunosc, nu într-un an,
voi strânge-averi cu apostilă.
Sărmana mea ființă vilă
va fi mereu ad litteram.
Știu! nu vă place această fugă
într-un imperiu plin de legi…
Tu, mamă, să mă chemi în veci,
la sânul tău, copil zvârlugă.
În răsărit murim de foame
Într-un pridvor de libertate.
Speranța mea nicicând nu doarme:
Să dorm în patul meu de moarte.
Aud că Troia s-a zidit.
E Paris surd, Elena slută.
Ulise fuge-n buturugă…
Iar calul său de lemn stă-n mit.
Fișa de pacient
O! doamnă soră, dă-mi fișa mea de pacient…
Acolo-n tăietura întinderii de mână,
pe raftul sânilor afunzi, stă indecent.
Înscrisul meu, e scrisul cel din urmă!
N-am rid pe frunte, rid occipital…
Mi-i scurtă anamneza iubirii, vindecată.
Factura l-a-ntuneric, pe lumea cealalaltă,
e zero-infinit, la sold și la total.
Vecin de pat, mi-a fost o damă pe brancardă…
Ce urina, hârtii de turnesol neînverzit.
Și nu s-a plâns nici medicul de gardă,
că i-am semnat un lung afidavit.
Azi e o vreme de stat la rând în om…
Trimitere în rai, nu am. E ,,casa” în concedii…
Și am uitat cuponul, în ladă, sub palton…
Demult nu sunt în stare să-nfrunt autotelii!
Înjur, de-mi lăcrimeză cuvintele în barbă…
Se stinge nemurirea-n solubile ovații.
Mă-ndură, clopotarul, răsfrânt pe oscilații
de clopot alungit. Vorbindu-mi fără grabă..
Geologie
Cerul era boltit de ovalul stelelor-sfârleze
Cu Soare cu tot. Zeu, ce- nvăța să lumineze.
Mai departe ca depărtarea privirii în pământ.
Din foc și gravitații ,se plămădea-nceputul.
Iar timpul nu avea suflare Se răsfăța ,în dilatații,
un spațiu mut, gestând, în pâlnii, luminații.
De-atom nedesfăcut. De parcă, în infernul unic,
dospea o cloacă pleurală, a unui prunc livid:
Un duh de om, ce-amirosea nesomn,alocurea.
Frumoase năluciri de rotunjiri, de-a dura.
Rostogolite uniform. Cum zvârli, în fum, cu fum.
Materia creștea urnită de lăstuni de seu…
O molecula uncială a punctelor în zdrențe…
Înșiruind, pe rând,etniile-esențe:
nimicul din nimic. Și lanțul trofic, eu- lasciv,
al verbului ,,a fi”. Un semn al celor ce vom fi.
Capitolul III
Sit pro ratione voluntas
Incestul saprofit.
Podișu-i presărat de cușmi piramidale.
Tumuli-măgure,movile și gorgane,
străbăteau cernite tristul lapidariu.
Și soarele se-ntuneca selenic,
sătul de rotunjimi ,ce-n molitvariul
s-au strâns,cioplind altaru-i trebnic.
Și ochiul are văz de corb:refugiu
fragmentar,în pagină selidă.
A cărții necitite de-un sacrileg ambiguu.
Așa își umple, viața, incestul saprofit,
self made.Mândria de a fi,lividă…
Și ne asmute în sejurul timpului jertfit.
El,pruncul dintr-un punct teribil,
Își poartă-n scutec caldu-i mormințel…
Iar veșnicia-mi pare eul descriptibil.
Meditație
Cum melcu-n cochilii de var se strânge,
plesni ,încet și pur, un soare ,pe contur.
Respiră greu, tegumentar, cu respirații-funde,
cu pumni de foc și lavă,endemice zvârluge.
Suiș, în fir de păr, e-al ierbii leagăn sur.
Priviți cum arde cercul circarului-fachir…
Sărind, în el, vânatul, nu-și face griji banale…
Cu trei scântei, culese, în saltul său tactil,
cunoaște altă față, a flăcării virale.
Flămând, convins de lapte, e numai un copil!
Accept aceste temple-zidire ordonată…
Ce ordine, dezordinii totale, îi vom scorni întruna…
Întemnițatu-și are o moarte drept răsplată…
Iar noi, în libertate, tot proslăvim minciuna…
De-a fi mereu în viață,în lumea cea din urmă.
,,Lucru-n sine”.
Să sfârșesc necunoscutul aprioric: ,,Lucru-n sine”.
Cu limpidități-genune, ochii tăi mă pun pe jar…
Îmi împart în două soarta: una-n mine,
s-o veghez. Printre voi se ascunde alta,temerar!
Disting urme similare, prin cămări de noi ispite.
Dragostea cosmopolită e remediu androgin…
Timpul se așterne-n spațiul liniar, ostentativ…
Și ne lasă porți deschise în iubiri desăvârșite.
Peste toate,” lucru-n sine”, dezlegat, nedezlegat,
ne privește, cu rușine, din ținutul eleat.
Judecățile notorii, metalogice, factice,
pune-altminteri în mirare, cel ce vede și atinge.
Curcubeul, din pârâu, prinde în obraz culoare.
Hoțu-mparte nestemate adunate din efracții.
Sub o frunză de salcâm, dorm în toți și-n fiecare,
așteptările, ce-și vând, respirațiile-n fracții.
,,Lucru-n sine” mediază și mișcarea ta prin lume…
De la punctul A, la B, o săgeată, Zenon spune,
nu ajunge. Doar prin mijloc, vei pătrunde,
ca-ntr-un zbor de evantai, între două reci secunde.
Nu există deci mișcare: devenire naturală.Sus, pe deal,
un mânz călare pe amurg. Jos, în marele acvariu,
dezgolite de chitină, artropodele se-nșiră,ca-n fundal
de pânze mute.Când, un pictor, se răzbună pe detaliu.
Doar de ,,lucru-n sine”, leg, vina mea,adeseori,
de-a fi altul ,când m-alintă ochii tăi, prea visători.
Ființa ta să fericească iubiri de om, nepătimaș,
Să las voinței rațiune: Sit pro ratione voluntas.
Ce-i nevăzut-lucru în sine, e-n văzul ce abia-l dezvăț :
de ,,fapta-de-a-trăi în lume”, cu ochi deschiși pe dinafară…
Când într-un templu, rugăciunea, te cheamă la ospăț.
Și-nchipui sfintele cuvinte, pe o suflare diafană.
Monolog
E șapte spre zece:
oră post- meridiană de ceai.
Teii au înflorit, pe strada Domnească,
într-un feeric evantai.
Cu faetoane-n asfințit și zâmbete betege…
Așteptările, în fereastră,
își ticluiesc o izbăvire
de-mbrățișări galante.
Iubirile trecute se reazemă-n mușcate,
cu fruntea în psaltire.
Doi ochi rotunzi,adorm pe apocalipsa lui Ioan…
La șapte înspre zece, ceasornice, satan,
deșiră distanțele fatale, a clipei redundante.
Niciunde
Pumni sonori , scindau cărări de tâmple, pe trepte
Păsări de pradă, ne prigonesc, în cântece, dolente…
Niciunde! Strigă cucuștiucul,hiper-tremolo…
Dumnezeu îi răspunde ”Așa vreau! Hoc volo!”
Dă furtuna să pornească, dintr-o peșteră cu Sfinx
răstignit în stalactită și-n pumnale de var stins.
Că iubise, altădată, învelit în nori de hume,
sus,pe munte-n solitudini, o fecioară fără nume.
Paznic ni-i, doar, inocența unui par enorm!
Ridicat, falnic baston, din pământ, deadreptu-n om.
Un trident-poseidonic, îndulcit în vers adonic,
falus rătăcit în ego și putere-alter-ego…
Oare când vom ști ce-ascunde, Sic iubeo!
O poruncă? Până unde?
Dă cu pumnu-n masă verbul. Subiectul, neactant,
fuge-n adjectiv. De poet transfigurat.
Și gramatica-sintaxă, și morfologiile asceze,
subțiază teze false, în absurde ipoteze.
Versul alb, vorbirea-nșiră,conotații, delirând.
Și așterne, epileptic, conspirații în cuvânt.
Conjunctura rea, factice,.se declară iar cerbice…
Pretext-podoimă,
cucuștiucul va să strige:
Nici-un-de! Trei silabe- doină.
Horoscopul
Ce horoscop bântuit de planete regente,
va trebui să convenim la cafea.
Dimineața trage la indigo elemente
fictive , din inima mea.
Mă dedic îngerului, care încearcă
să-mi ornamenteze mintea cu umilități.
Trecând prin om, de a dreptul,în prejudecăți,
consemnate în piatră pe o linie dreaptă.
Cu mine însumi cad în confesiune,
la micul dejun.Căutându-mi tovărășie…
Masa cu trei picioare,în genunchi scârțîie
cuvinte de transsubstanțialitate.
Mă transform atunci în schimnicie…
Dând signaritate somptuozității spontane.
În care,ne avântăm,purtând mănuși și pălărie:
reconciliabile comportamente arhetipale.
Păgânul orb
Tresaltă ,abstinența, în păcat…
Când înnoptarea strălumină
fântâna ochiului, nevindecat,
de îngerul ce-i umblă în retină.
Un cerc turtit veghea-n uitare,
Un sferoid ciudat, albastru…
Un prins în funii unghiulare:
Pământul, monolitul-castru.
Cetăți de necuprins, atins
cu epidermele tăcerii,
deșiră cumpene de vis,
în faldurile mângâierii.
O față-a lunii dă să-nceapă
luminile ondulatorii…
Bătute-n cuie lungi de apă
și-n perihelii derizorii.
Ce pulberi suple, luminale,
vor ninge galbene , profire…
Hipnozele, cu mâini ovale,
sfințesc a lumii izbăvire.
Dezobișnuința
Dezobișnuința lenevește între gură și dezmăț….
Precum teama mea de moarte:neobișnuit ospăț.
Vorba-n vorbă se repetă, proaspătă și desuetă…
Se topesc în noi ghețarii, aurore dând de-a dura…
Mi-i de apă grea făptura. Și nădejdile majore…
Sud și nord,nezdruncinată, axa lumii dă în rod…
Simfoniile mâniei, limbi vorbesc, la antipod.
Ce-i de spus, ni-i obiceiul, să păstrăm într-un sertar:
sufletul de om-tâlhar și credința-n cel de sus.
Jos,am fost, prin ochi de crin,o tulpină zenitală,
un abulic vierme pudic, o spirală cu venin.
Sunt- concept perfect somatic. O!, o rea metempsihoză,
o artroză ,vindecată, c-o migrenă alogenă:
Vin sincretic. Vin romantic. Vin de venă…
Dezobișnuit,de-oi fi, fiu al tău, obișnuință,
dau fruntrariilor frâu. Și sofismelor sentință.
Cu dorul tău, îmi vindec mai intâi,
norocul de-a fi fost alesul nimănui.
De-atunci îți scriu scrisori tardive,
despre iubiri efemeride.
Dragoste cu stampe
Ușor cât lunecă în floare albina culegând esență,
El, trist, constată ce-a iubit: un monolit, inapetență.
Pe lângă catedralele sonore, se înalța o casă de odihnă,
cu chiriași dormind ,de-a valma, într-o suflare venetică.
Recalculă , azi, monetarul. Îi puse-n poală lei cu stampe.
Pe frunte, un sărut de mamă. Din glezne până în genunchi.
S-au prefăcut ,,sutele”-n unghi: cuscute inelate,
cu răsuciri neelegante, de om fără rărunchi.
În piei de melamină și furnir înmieunat,
ca-ntr-un butoi celenterat, e sunetul salină.
Iar dragostea,un elefant, cu pantaloni colanți,
pe-o canapea, pe dos întoarsă, în doi metri pătrați.
Iubește azi
Iubirea avea atunci veștmânt bucolic.
În ciutura cu simțăminte: năvală-n pârg
de foc și gură, și-n coapse netezite.
Mergeam pe sârmă ,histrionic,
cu furci de sânge în plutire.
Râzând, plângând, ca un copil cuminte.
Senin îmi pare timpul, configurat atent,
de legănarea-naltă a ceasului în clipe.
Alunec în tăria acestui sentiment….
Ierna întunecarea, în noaptea sepulcrală…
Ninsorile sfârșeau un pântec de fecioară.
Cioplim închipuirea ,demult evanescentă,
pe umbrele tăcerii ce-n umbre se repetă.
Iubește azi. De mâine, iubirea se scumpește,
cu două-trei procente la necaz…
Cât ți se pare,neîmplinită, dragostea perfectă.
În noaptea cu rubine,sfârșește luna plină,
pe cercul retrograd al unui răsărit.
Și nu te recunoaște, de om, nicio jivină…
Amurg
Cu bidinea de iarbă ,amurgul înverzește,
un nor, peste pădurea subzării infinite…
Și păsări călătoare, în ceruri cu ferestre,
răpesc nerăpitoare, din stele, oseminte.
Se-ntinde-ntunecarea, prin râpi claustrofobe,
ca o leșie gri, zvârlită în gunoaie,
de o spălătoreasă, ce spală în gondole,
cămăși de îngeri verzi, cu apă grea de ploaie.
Și umbrele descoasă călcâiul lui Achile,
Cusut în învârtelniți, rotite pe genune…
Vom fi curând întregul, uitat în nemurire…
În flori de iasomie, luceafărul apune.
Un vânător, vânat de pânde-adormitoare,
țintește nevăzutul, himeric, ebenin…
Suntem mai mulți la sfat. Semințe, de visare,
avem de sfărâmat, în dintele canin.
Somn cu sihle
Mai aruncați, pe foc, din când în când.
S-aprind iubirii trupuri posesoare
de nemiloase sentimente…,
De vreascuri nu vă faceți griji
Pădurea-i plină de omizi!
De morți și nașteri iminente.
Mai aruncați pe foc… Nici câinii
nu vor mânca ce-i surd și orb…
Cum arde, Doamne-ntinsul mâini…
Să curățăm somnul de sihle,
de inerții și de instincte…
Doar focul știe să aleagă
ce-i stins de mult și v-a să ardă.
Cutremur
Câinele Lord scurma rădăcina ușii din pod
Prevestea un cutremur fără asemănare…
Nu-l crezusem, nici ieri, să amiroase fenomene…
Azi, un crainic, mutilat de o cărămidă – Breaking-news
îmi striga că pământul e confuz.
Și, se pare, că-n curburi de-ngrijorare, curg,
noroaie fierbinți ,pe talpa unui plug.
Câinele meu, Lord, expert și el în prevestiri
s-a mâniat pe aceste nesimțiri
Lătrându-și, mai întâi, ascultarea.
Lingându-și ,apoi ,nepăsarea.
Mușcând, la sfârșit, din carnea stricată,
a inimii lui plină de ,,latră”
Și, peste toate, dându-mi putere, să nu îmi
ies din minți, la sfârșitul acestei lumi..
Magia
Mă rabd în lumea tristelor fantoșe…
În galantare, se vindeau omizile- perechi,
cu frunze îngrășate sub grinzi de case vechi,
de prunci mămoși, cu zâmbete precoce.
Sărac de suflet și de câte are,
în ușa răsucită de umbra-i solitară,
un câine vede, numai, ce-aude într-o nară:
Cum cumpără ,,satana”doi fluturi de mâncare.
Cum oare, un cilindru păros, de ciocolată,
un vierme de grădină, s-a transformat ursuz,
în aripă de înger, genetic hibridată?
S-avem, la prânz, o cină, la mic dejun, un prânz?
O fi o păcăleală, frumoasa lui magie!
Vorbeau cumpărătorii de carne simulacră…
De mâine înainte, voi scrie pe hârtie,
Ce mi-i de trebuință, din piață și în viață.
Curcubeul
Își boltea pod pe cântare,
vântul-untul, sorb excentric…
Ocolind o inserare,
cu neantul periferic.
Se presară fulgi în stele:
de petale- dolomite
Putrezește în toteme
un însemn ce compromite.
Cum tresaltă lumânarea
roșu-n ocru : lumen,erg.
Peste lumi, descind cărarea
Cu destin de om întreg.
Ce fiu voi fi…
Mergeam pe splaiul neted al mâhnirii…
Să-mi cumpăr o nădejde fără egal…
De parcă omul din mine și din creațiune
ar fi fost făcut dintr-un imbold ancestral.
Mergeam, mergeam, prin ochiul ce usucă,
în vasodilatații, lacrimi teobromine…
Albina răvășea polenul în stamine.
Murea de sete tata, bând vin de lăuruscă
Mergeam pe calea crucii, mântuire,
mâhnit de revelații optimiste:
a nașterii din moarte. Dovedită,
în sâmbăta cu porți deschise-n înviere.
Ce fiu voi fi, de tata o să moară,
’nainte de-oi sfârși această piatră de moară.
Rebotezați de lume, ni-i numele hulit…
Iar sufletul,se pare,în trup,ni-i răstignit…
Lumi
Rostogoleam doar cercuri goale,
cu-n băț de alun în palmă lată.
Din mine smulse ,pe o dreaptă,
indusă-n ierbi orizontale.
Treceam infernul,cu tăceri ardente…
Prin văi, săpate-n om, profund.
Rostogolind cinetice tangente.
Din trupul soarelui, în prund.
Așa se-avântă-n linii curbe
planeta mea, și-a ta, și-a lui.
Prin lumea viselor conturbe,
reinventând ce-a fost și nu-i.
Mai trec și-acum prin așteptare.
Cu ochii sferici, cerc în cerc.
Prin lucruri-specii migratoare,
de timp scăldate,intrinsec.
Epitalamul, cântecul miresii,
rotund tresaltă-n voci diurne.
Pământu-ntârzie-n precesii,
să-și rotunjească fuga-n lume.
Vis
Am murit ast-noapte.Puțin indispus.
Râdeam cu râsul altuia, de întâmplare.
Plângeam, în mila ta ocrotitoare.
Tu te măritase-și, parcă, cu Iisus.
Mă îndemna, să văd, o ușă -ntredeschisă…
Ce mărunțea cuvinte batjocoritoare.
Pe lumea asta, eu, îți puneam pe tavă o scrisoare…
Și-n timpul de apoi, iubirea interzisă.
Mă pizmuiau, de cale lungă, privighetorile cerești.
De parcă, neștiind, ’naintea mea, brutal,
aș fi avut, în sânge, o altă măsură de sentimente omenești …
Că dragostea, mânia și chiar ura, e privilegiu nominal.
Dă spaima-n fiert, ibricul monoton…
Din întuneric, mă alungă un fluier de oier…
Și mă dezbrac de zeghea coșciugului stingher,
Calc fulgere-n călcâie risipite-n om.
Orgoliu
Sentințelor indezirabile, li se supune voința!
De fapt, o încăpățânare
a judecătorului bolnav de post-parttum,
a constatat o faptă păgubitoare:
Cel ce scrie-i prea fudul!
În prima ședință a acestei mascarade, un martor
al acuzării, a confundat inculpatul cu un pictor pârâtor.
Declarând, ce ar fi de spus, sub jurământ păgubitor,
trei vorbe asonante: ut pictura poesis – să pictăm poezia.
Apoi, se răzgândi, dovedind în spaniolă, că scriitorul
bun de ars pe rug, fusese un străjer la Demiurg.
Cum altminteri, într-o noapte, când se întorcea acasă,
la luceafăr, el ,striga, trei cuvinte încrucite:
guarda et pasa!- păzește-te și trece!
,,Substanță infinită ar fi în univers, domnule judecător,
din care s-au desprins ,el, tu și eu,ascultător!”
,,Vedeți, așa a scris Spinoza!”, se apără,apărătorul,
de alte intervenții, pe seama violenței clientului său.
Scriitorul, prins între jandarmi cu portjartiere
– îngeri apocaliptici,
mâzgălea pe o cămașă condamnată la moarte sublimă,
o propoziție erotonimă:
,,Să strâng virdare și soboli, în polul plus!”
Și se semnă chiar pe gulerul-ștreang,
uns cu vasilină în vrac,
„Zeu misterios”, ,,Deus absconditus”.
Diviziunea
Creșteam un milimetru pe zi, ca un personaj din
Mircea Eliade.
Creștea și sufletul meu , cu o cento-miime.
Curând, în cer, am să ajung,
prin voi,ca printr-un ștelung.
Și cum nu am scăpare, de această evoluțiune,
renunț la excipiente pentru ,,înălțime”:
L-a mâncat pe altul, pe ascuns, la tuns.
La tulburarea liniștii publice, la patul lui Procust.
La fumat mângâieri pălmuitoare.
La un apostrof și o cratimă,
din ultima meu eseu- filo-patimă.
Cresc, încă! Această eroare a naturii
stă într-un calcul greșit al creațiunii.
Și-atunci mi-am propus să trăiesc un munte de an.
Într-o pădure, la poalele mării, eminescian.
Din adâncimea Mării Negre ,de 2935, 777… metri,
și până în marginea superioară a șirului Fibonacci.
Stâlp al perenității.Mă pozez ,la minut,
într-un pat fără așternut cu o femeie nevorbitoare.
Ce îmi coase și descoase poemele clipei proto-viitoare.
Așa mi-i scris, sufletul să-mi crească,
dincolo de închipuire,
uitând de trupul meu avântat în circumboltire.
Indiferență
Deasupra,infraroșu.Și, dedesubt,
undele sonore din abundență…
Și, pretutindeni,aceeași radiofrecvență…
Cum cercul își socoate raza în cadran,
în centru stând,cu-n ochi pe toate,
așa se frânge clipa-n radian!
Quinquagenar,de-ai fi,o tinerețe
mai speri s-apuci gusta abil.
Căci viața-i timp raționabil…
Și văzu-ncețoșează obiectele-soleil…
Indiferența se așează în privire,lax.
O moarte îți promite rapacele-i vozglas…
Îi spun în șoaptă ” roza canina”….
Floareade măceș sângerează ovații,
când ascultăm spondeul din ” libații”…
Misoginul
Dau fuga să-mi astâmpăr o idee,
pe hârtia albă, verofilă.
Venus, de milă, se gudură
la brațul ei, tăiat de o scânteie,
inflamată cu sudură.
Cum să scrii, altminteri, fidel,
când fiecare silabă e o boabă de păducel…
Turnată într-o cupă de gen masculin:
cuvântul potrivit.Căruia mă-nchin.
Dau fuga într-o cramă de tigve,
să-mi culeg iubiri primitive.
Îmi dai târcoale, tu, felino!
Venus de Milo.
Deci, rămân mereu nehotărâtul.
Să sfârșeasc ,,urâta” în ,,urâtul”.
Misogin ,de ești, oricum, nu are
importanță ,această emancipare.
Dincolo, suntem toți, în mod cert,
luați la mișto:
Venus din Milo.
Călca pe noi amiaza…
Ședeau gârbovi,la masă:ștergarul,pe pământ.
În patru umbre,parcă, hieratic răstignite.
Cu mâinile-ofilite întinse să deguste,
din ierbile crescute în trupul lor flămând.
Călca pe noi amiaza , același soarele-spânz.
Prin ceruri și fântâni,etnii nevăzătoare…
Din sud în nord, zefirul,aleargă ca un mânz…
Și se aude-n lan cum plânge-râde-o floare…
Obedient tăcerii,ce recompune universul,
se rezema,de ”Ursă”,de ”carul”cel terestru,
doar tata.Noi, îl priveam, cu ochii de țărână.
Și-i ocroteam tristețea,pe suflete stăpână.
Gelozie
Trec pe ulița unui zâmbet ,,home-les”.
Desfac din împerechere umbre siameze.
Holul era lichid și acid, de te usturau negii…
În sfârșit, năclăit de nervi, dau de ușă.
Pun o mănușă,în mâna dreaptă a căutării,
să nu las amprente, în temporalitate.
Dumnezeu e, mereu, cu coada ochiului pe voi…
Și vă pune să citiți din Leviți,câte doi.
Mor! se văita nerușinarea, dincolo de intrândul
îndurării. Ligamentele înțelepciunii, trudesc patul
lui Procust, răvășit pe orizontale pline de interjecții.
Lentilele văzului meu se dilatau ca un cameleon.
Nu era nimeni, în gelozia mea exagerată.
Doar dormitorul, cu canapea ușor mutilată.
Și o dimensiune extraplanetară, din care,
împărțeam, cu altul, de dragul tău, ultima eventualitate.
Imperiul anacronic
În migrația asta,exod inerent,
am făcut la Paris și London,
sarmale și mămăligă…
de ”bon-ton”
De ni s-ar sfârși sânii de sărutat,
și nuca genunchiului în coapsă,
ne vom întoarce, ușor mutilați,
acasă.
Nu știu cine a spus,în literatură,
că pentru a fi iubit de un strein,o lună,
nainte să mori la pubelă,
să-njuri în limba maternă.
La doi pași de un tărâm ocult,
imperiul anacronic se vaită de ciraci…
Suntem prea mulți săraci,
să sărăcim mai mult.
Și m-am trezit cu soarele la cap
Suna disperat la poartă,
Soarele, cerșindu-și o toartă.
În clipa de răgaz a cerșetorului, eu,
inhibat de un jurământ dat,
l-am privit ca pe un om de rând,nevinovat..
Îmi pun papucii de ogradă…
Tălpile, așa cum mi-au fost sculptate.
Cu oase desante.
Leg câinele ,să nu se dea la omul din prag.
Și, în sfârșit, deschid ușa, pe larg…
Lumina m-a orbit așa de tare, că niciun răstignit
n-a suferit, mai mult ,la născare.
Plesni pleoapa, în fărâme de gene.
Pe cristalin,pe retină, pe idiograme acufene.
Ca niște aisberguri ai văzului de impact.
Și m-am trezit,cu soarele la cap….
Eram, în patul meu de aseară, fără măsură.
Purtând, pe sub cămașă, epiderme- hilare.
În inimă, un ac, un spin neurastenic,
și câteva pumnale tocite în gură…
În oase, prunduri glaciale,
de fioroasă temperatură.
În palmă, un certificat de naștere,
și nu știu câte duplicate xeroxate …
În tot ce mă înconjura, erai tu,
conștiința mea de sine și de altu’.
Zăgazul
Țin minte pârâul nordic,oprit în zăgaz…
Cu scânduri legate pe muchii de smoală…
Înălțimea apei suferea de încetineală.
Iar lemnul putrezit făcea hidromasaj.
N-avea pârâul decât o intenție venerabilă:
apa să-i fie tăinuită îngust,
într-un canicul-uluc de derivă.
Tocmind altimetria venust.
Creștea ”bujorul”,din care izvorâse năvala
primenirii osmozelor în lest aluvionar.
Ca-n noul pol al lumii să mă opresc
pe azvârlitura apelor deavalma.
Dintr-un picior de perpendiculară,molusca,
se dilata,bajocorindu-și cilindrul,
prin care un pârâu degusta
tristețea dușmănoasă,ce va să umple grindul.
Această variantă de intenție melancolică:
a unui pârâu interzis,în noi,
ar fi o dovadă de ”panta rei” ,ce abdică
întoarcerea secundei în noroi.
Canicule extreme
Mai avem de străbătut, veleitari,
în acest anotimp,zebrat cu mercur
zvelt,un vestibul de zăduf și quasari.
Până să ne plângem de alt calambur.
Zbănțuit,printre două canicule extreme,
ne amenință vântul, cu tornade-spirale.
Și măturare de frunze pe gene,
ce nu mai încap în lacrimi torențiale.
Cenușe zgândărim în cotloane de spuze.
Tristeți- dileme,pe frunți de mânie…
Și pânza aprinde culori-buburuze
Se vindecă tăcerea, cu sonoterapie…
Zero”pregătea o incertă zecime,
la întrunirea cifrelor în unitate.
Poemul era zoomorf ,ultragiat în rime.
Cu multe dovezi de variabilitate.
Eu şi Ea
Eu i-am spus să-şi dreagă manşetele…
Ea mi-a răspuns că şi-a dres dresurile…
Eu şi ea ne certam fără să fi învăţat cearta.
Cum să se încrunte, înfrunte, aşa şi aşa…
El mi-a arătat însemnătatea semnelor
Hieroglifa eternităţii, în paturile de scânduri nisipoase
a mareelor.
Tu predai lecţii de iubire, în paradis,
citind din cartea genezei cinice, pagina cusută
cu ace-n crucifix.
El voia să-i scrie o scrisoare de dragoste
unei copile.
Pronumele prolitice: mi, ţi, te, străbat
ţinutul unui om, care ţine de urât şi nesomn…
Într-o noapte de dezintegrare a unui atom.
Eu i-am spus să-şi dreagă felinarele…
Ea mi-a cusut în carne sărutările…
Eu şi Ea, am trăit cât Adam şi Eva
la un loc. Aşa şi aşa…
IOAN TODERIȚĂ
