Într-un număr de pagini egal cu zilele unui an, autorul Nelu Urziceanu, cu sufletul circumscris între realism şi subiectivism, încercând să păstreze echilibrul, aduce în faţa cititorului un volum autobiografic de tip liniar, în care sunt prezentate evenimentele vieţii, de la copilărie, dezvoltare şi maturitate, până la vârsta actuală.
Elementele şi personajele selectate sunt din viaţa reală, naraţiunea fiind contextualizată social, politic, economic. Aceste lucruri fac din cartea colonelului Nelu Urziceanu o sursă validă de cunoaştere istorică. Coincidenţa finalizării şcolii militare şi începerii activităţii profesionale cu desfaşurarea Revoluţiei din 1989, dă esenţă realismului şi adevărului istoric.
În compensaţie, acolo unde sentimentele-şi au locul, scriitorul presară, cu gingăşia lui Creangă, aspecte unice pentru sine, dar universale pentru copil, legate de liniştea din familie, de fericirea vârstei fără vină, de duioşia şi farmecul copilăriei, a relaţiilor fireşti, a mângierilor tandre ale bunicilor şi părinţilor, a sacrificiului tuturor spre reuşita şi triumful său, revărsat, mai apoi de acesta prin toate formele de mulţumire, asupra tuturor.
Armonia de poveste dă savoare şi predispune orice cititor la amintiri şi la o dulce nostalgie. Nu degeaba, Nelu Urziceanu a trecut ca motto pentru prima parte a cărţii sale vorbele lui Ionuţ Caragea: „Şi trece trenul copilăriei şi nu se opreşte decât la vămile cerului”.
Personajele din familie care sunt alese ca model de către viitorul militar sunt cele masculine, care prin virtuţi militare şi de conduită morală, responsabilă, faţă de cei din jur duc viaţa pe calea dreaptă, cu onoare, spre succes, reuşită, în tăcere şi nu de puţine ori cu sacrificiu.
Ca cititor, nu poţi rămâne neatins de frazele: „Dragul meu bunic veteran era atins în zona cea mai sensibilă a memoriei sale, ce îşi avea originea în cea mai grea experienţă umană, pe care a trăit-o patru ani în tranşee.(…)Doar gândul la copilul încă nenăscut , pe care îl lăsase acasă, i-a dat putere să trăiască. A mers sute de Km pe jos, până în munţii Tatra din Cehoslovacia. A dormit sub cerul liber, pe ploaie ori ger năprasnic, chinuit de foame şi mizerie, sub o ploaie de bombe şi ropot de mitraliere. Răpus de foame şi sete, a băut apă din urmele lăsate de copitele cailor în stepa rusească, a mâncat scoarţă de copac şi coji de cartofi. Nimic nu l-a doborât!”
Experienţa de viaţă a tatălui, transmisă către fiu este esenţializată în învăţătura: „În viaţă, să ţii minte: nu contează de câte ori te mai împiedici şi cazi, atunci când mergi cu ulciorul la apă! Important este să nu spargi ulciorul! Ai înţeles?”
Pe amândoi, autorul îi face nemuritori prin cele scrise pentru ei. Pentru bunic: „Amintirile nu mor! Asemeni focului din vatră, ele trebuie întreţinute! E bine să ştii bunicule că, deşi au trecut aproape 20 de ani de când ne- am despărţit temporar, focul încă arde mocnit în vatră. Lângă ea, parcă mai aud şi acum, în ciuda trecerii timpului, zumzetul aparatului de radio, unde ascultai ştirile ce depăşeau graniţa satului. Aş vrea să mai ştii, bunicule, că tabloul tău îngălbenit de dor, cu mioarele la păscut, lângă lanul de porumb, se află pe acelaşi prerete, asemeni unei icoane.” Pentru tată: „Ori cât de drag îţi este cineva, nu poţi să-i transferi suferinţa! Mi-aş fi dorit acest lucru, dar era peste puterile mele! Privindu-l, îmi treceau prin minte imagini cu oamenii atinşi de bătrâneţe, întâlniţi de-a lungul vieţii mele, şi cum credeam atunci, că aceştia sunt la ani distanţă de mine, iar această haină grea a bătrâneţii nici nu mi-o puteam imagina. Dar, iată, că, timpul se mişcă repede şi odată cu timpul tatălui, spre surprinderea mea, a trecut şi al meu şi haina e la croitor în aşteptare… Pentru mine, tata nu a murit, ci a trecut în cel mai dulce somn care poate exista, cel în ţărâna străbună. A murit doar copilul din mine! De aici în colo, sunt doar tată de copil, nu mai sunt copil de tată.”
Cu toate învăţăminele şi cunostinţele adunate din şcoală şi din cărţile care-şi făcuseră locul la masa intelectualului în formare, la vremea potrivită, a sosit şi inevitabila „despărţire” şi plecarea spre împlinirea destinului. Plecarea nu era detaşată, era cu povara sentimentală a despărţirii de locurile şi oamnii cei mai dragi. Era pătruns de vorbele lui Vasile Ghica: „Cărăm toată viaţa pe tălpi geografia locului natal”.
Autorul adaugă: „Era momentul din viaţa mea, când, uşa timpului s-a deschis şi lăsam loc să intre viitorul… Eu plecam , dar copilăria a rămas în adormire, în vatra satului, spre cinstea şi mândria acestuia.”(…) Umbra galbenă a lunii se suprapunea cu umbra destinului, călăuzindu-mă pe drumul plin de suspans şi neprevăzut, al unei cariere lungi şi frumoase, în cel mai greu şi controversat minister al ţării, Ministerul de Interne”.
Sosise vremea adevărului şi: „Dovada adevărului oricărei vocaţii este dragostea muncii grele pe care o cere”. (L.P. Smith). Clepsidra scurge timpul spre schimbare şi, ca într-un roman de Rebreanu, dar la altă scară şi alt tip de revoltă, „se mişcă ţara”!
În carte apare mottoul: „Revoluţia? O vrăjitoare călare pe mătura istoriei” ( N. Petrescu- Redi) şi remarca autorului: „În acele zile tragice pentru poporul român, mulţi tineri nevinovaţi au plătit cu preţul vieţii în diferite locuri fierbinţi din ţară, dorinţa de libertate şi o viaţă mai bună. Din pacate, aşa cum au dovedit toate anchetele ulterioare, declaraţiile publice ale multor participanţi la evenimente, discuţiile pe care le-am avut cu mulţi colegi de promoţie participanţi direct la Revoluţie, cele mai multe victime s-au datorat altor structuri la nivel de ţară şi chiar civililor, în mâinile cărora au apucat multe arme.”
Din aceste momente, şi mai ales după ele, începe cu adevărat munca de ofiter a autorului, pentru care ştia că „Legea este raţiunea neatinsă de dorinţă” (John Adams). Din acest moment jurământul militar era viaţa însăşi.
În necuprinsa-i bunătate, mama îi dă ,,băiatului”, la plecare, un sfat, uitând că între timp el devenise ofiţerul de carieră:
– Dumnezeu să te aibă în pază, mamă, să nu faci rău la oameni!
– Rău, nu, dar datoria, da!
Aşa curg amintirile unui autor care are ce prezenta. Se spune ca viaţa fiecăruia este un roman, că realizarea unei autobiografii este la îndemăna oricui şi acest lucru este adevărat, dar nu toată lumea ştie să facă dintr-o scriere o operă, nu oricine are o identitate literară. Aici, lucrurile s- au armonizat.
Partea cea mai aşteptată a cărţii este împlinirea destinului invocat , inclusiv, în titlu. Capitolul se numeşte „Ascensiunea” şi mottoul lui este: „Un lider este un negustor de speranţe” (Napoleon Bonaparte). În completare, autorul spune despre munca cu oamenii: „Am fost tot timpul sincer, nu i-am trădat, am fost pentru ei ceea ce mi-am dorit sa fie ei pentru mine.”
Ajuns la apogeeul carierei, la gradul de colonel, respectat şi onorat cu numeroase distincţii, Nelu Urziceanu poartă mândria împlinirii profesionale şi familiale, duce dorinţa înaintaşilor spre alte împliniri, scrie şi lasă memoria lor pe paginile valoroase ale carţilor, construind noi valori. Un ultim motto arată şi maturizarea deplină şi îmbrăţişarea vieţii cu realitatea trăită dincolo de cărţi: „Asta e diferenţa dintre un roman şi viaţă adevărată. Nu poliţistul decide cum se termină povestea”.
O undă a filosofiei vieţii, de care nu este străin nici un intelectual, îi dă târcoale şi autorului. În finalul cărţii se întreabă şi încearcă, optimist, să răspundă la întrebarile esenţiale: Ce este viata? Ce este timpul? Suntem pregătiţi de despărţirea de ea? Răspunsurile nu pot fi comentate, şi, voi încheia cu ele consideraţiile mele de cititor pasionat, nu înainte de a- mi expune gândul că m-am simtit onorată de cunoaşterea unui autor şi a unei cărţi oferite cu autograf: „Nelu Urziceanu: «Un destin cu epoleți»”.
După toate acestea, să medităm ghidaţi de autor! „În definitiv ce este timpul? Răspunsuri s-au dat multe, dar de o frumuseţe rară mi s-a părut raspunsul lui M.A. Desmarest: „Privirea unei mame, glasul unui tată. Amintirea copilăriei, care-ţi strânge inima. O muzică îndepărtată, auzită într-o noapte caldă de vară, o fotografie îngălbenită de vreme, un sat uitat… copilul pe care nu l-ai văzut încă, chipurile pe care nu le vei mai vedea nicodată…! La toate, aş mai adăuga: prima dragoste, primii fiori, prima îmbrăţişare, mângâiatul pe creştet al bunicii…”
Ca într-un volum de Cioran, în finalul cărţii, autorul, într-un monolog introspectiv, concluzionează: „La finalul trecerii prin această lume, cu toţii suntem ce sunt amintirile noastre! Eu rămân pregătit cu ele, în bagajul nemuririi, iar atunci când va suna ceasul, voi şti că nu mai este nici «alarma de exerciţiu», nici «alarma de luptă», cum eram obişnuit pe timpul carierei, ci va anunţa ultima alarmă, «Alarma Eternităţii»!”.
Colonelul, cu raniţa plină de amintiri frumoase şi conştiinţa datoriei împlinite, va pleca în ultima misiune de cercetare şi recunoaştere, pe cărările nemărginite ale ale infinitului, în căutarea „Generalului” şi nu numai…
——————————-
Virgina Vini POPESCU
Alexandria, Teleorman
1 iulie 2023
