In isteria „globală” a anilor din urmă, dominaţi de Covid şi criza democraţiei americane, puţini îşi vor fi amintit că anul 2020 ar fi trebuit să fie o importantă aniversare culturală mondială – 250 ani de la naşterea marelui compozitor Ludwig van Beethoven, omul a cărui „Odă a Bucuriei” a devenit imnul Uniunii Europene, a cărui Simfonie a 5-a a plecat în cosmos într-o capsulă Voyager ca mesaj al umanităţii în cazul unei posibile întâlniri cu o civilizaţie extra-terestră. Cei ce-şi vor fi amintit şi vor fi mers pe Amazon.com să afle ce s-a mai scris despre „Beethoven at 250” vor fi primit acest răspuns:
Un titlu ce poate părea straniu în acest moment aniversar, dar care se potriveşte bine cu ceea ce mulţi dintre noi cunosc de pe Internet: recent, mişcarea americană Woke ne-a propus „cancel Beethoven”. Iar cartea lui Romanó ne povesteşte cum facţiunea post-modernă a muzicologiei occidentale a premers Wokul cu zeci de ani şi, în numele unor „isme” la modă – precum freudismul şi feminismul – l-a denigrat pe Beethoven, omul, şi chiar şi muzica lui, fără a fi fost vreodată supusă unei analize critice de substanţă. Romanó e primul care o face, demascând acest „asediu” prelungit, care a devenit parte din muzicologia contemporană „mainstream”, ca pe o fraudă intelectuală.
Ei bine, autorul acestei cărţi curajoase, care expune impostura profesională a unor nume notorii ale muzicologiei şi lumii „academice” americane, acest Stefan Romanó este român de-al nostru, emigrat în America în ultimii ani ai nebuniei ceauşiste şi ajuns, în mod neaşteptat, deoarece era de profesie „softist”, în lumea muzicologiei americane, în particular în cea a studiilor dedicate lui Beethoven. Ȋntr-un articol publicat în The Beethoven Journal el a răspuns la o întrebare care a tulburat deopotrivă experţii şi melomanii de 200 ani încoace: de ce încheie Beethoven Simfonia a 5-a cu acea lungă şi, pentru mulţi, iritantă serie de acorduri, ce ştirbeşte perfecţiunea acestei capodopere. Alt articol, publicat in revista Asociaţiei Beethoven din Franţa, dezvăluie că faimosul „motiv al destinului” ce deschide simfonia – pe care şi copiii de grădiniţă îl recunosc – are o „istorie pre-beethoveniană” de sute de ani, care poate fi trasată înapoi până la începutul Renaşterii, şi a fost folosit de mulţi dintre marii compozitori (inclusiv Bach şi Mozart) înainte ca Beethoven să-l ridice la statutul de mit al umanităţii.
Beethoven at 250, rezultat al unei munci de 20 ani, se adresează nu numai specialiştilor. Oricine ştie ceva, nu foarte mult, despre muzica clasică şi Beethoven, o poate înţelege, căci nu apelează decât la bun simţ şi logică capabilă să asimileze fapte. Este o colecţie de studii critice grupate în patru părţi, corespunzând la patru direcţii de atac împotriva persoanei şi muzicii lui Beethoven: 1) abordarea vieţii lui prin prizma psihanalizei freudiene; 2) diagnosticarea lui ca bolnav psihic de către câţiva medici; 3) implicarea lui, atât ca obiect şi ca subiect, în politica muzicală şi socială; 4) campania feminismului recent împotriva muzicii lui Beethoven, pe care o acuză de „masculinitate toxic㔺i promotoare a „opresiunii patriarhale”. Fiecare studiu analizează critic o teorie (sau ansamblu de teorii), în liniile sale directoare dar şi în detalii, revelând contradicţiile logice, lipsa de acurateţe şi/sau substanţă a surselor invocate (multe din ele falsuri evidente) şi explorează mărturiile existente, faptele ineluctabile care infirmă teoriile analizate, pentru prima oară în literatura de specialitate.
Un exemplu de asemenea fapt: în muzicologia occidentală, Solomon Maynard (1930-2020), adept al psihanalizei (încă la modă în lumea universitară, deşi discreditată de ştiinţele moderne, cum aflăm în primul capitol al cărţii), este considerat omul care a descifrat esenţa personalităţii lui Beethoven în „Family romance” (termen căreia psihanaliza nu i-a găsit un echivalent în limba română). Intr-o speculaţie freudiană lăturalnică, Freud susţine că, sub impulsul „complexului oedipal” (concept central al psihanalizei), un băiat (sexul feminin e tratat diferit, depreciativ în freudism) poate ajunge să se convingă că nu este fiul tatălui său, ci al unui bărbat de esenţă superioară, de viţă nobilă sau chiar regală. Solomon pretinde că Beethoven era convins că nu era fiul tatălui său din certificatul de botez şi că această convingere psihopată („delusion”) i-a dirijat viaţa. Romanó e primul care invocă faptul, şi el cunscut de mult în literatură, care anulează teoria lui Solomon: Beethoven nutrea veneraţie pentru bunicul său patern, care fusese „capelmaistru” (şef al unei orchestre simfonice private, pe atunci postul suprem la care putea aspira un muzician), spunea că seamănă cu el (consemnat într-o scrisoare) şi era convins că de la el moştenise geniul. Putea Beethoven fi intelectualmente atât de idiot încât să creadă că a moştenit talentul bunicului său dar fiul acestuia nu e tatăl său?
Alt exemplu: Susan McClary, o autoritate academică feministă, califică un episod esenţial al primei părţi din Simfonia a 9a ca „unul din cele mai înspăimântătoare momente din muzică … furie a unui violator sexual incapabil să se descarce … mai violentă decât în heavy metal”. Opinia a stârnit controverse, a fost condamnată de unii, îmbrăţişată de alţii (autoarea a dobândit lauri academici) şi citată de nenumărate ori în literatură, dar nimeni n-a constatat absurdul până la Romanó: fizica a stabilit de mult bine-cunoscuta scară în „decibeli” a intensităţi (deci a violenţei) sonore, certificând că muzica rock (în care heavy metal este cea mai sus în scală) e cu un ordin de magnitudine mai intensă/violentă decât cea a orchestrei simfonice la nivelul maxim. Doamna profesoară are, desigur, tot dreptul să nu-i placă Beethoven (este, de altfel, într-o societate istorică selectă), dar nu să anuleze fizica.
Exemple similare, concentrate la esenţial, referitoare la teoriile analizate de Romanó ar putea continua pe zeci de pagini. Mai citez numai unul, tot din partea a 4-a (cea mai extinsă) a cărţii: o altă muzicoloagă feministă clamează că, printre alte forme de promovare a opresiunii patriarhale, Beethoven ar fi negat „aptitudinea pentru eroism” a femeii. Asta despre autorul lui Fidelio, singura operă din marele repertoriu în care soprana salvează tenorul de la moarte!
Cartea lui Romanó este în engleză, într-o o limbă curată şi simplă, ce evită sofisticarea profesională. Cei descurajaţi de 300 pagini într-o limbă, totuşi, străină, pot descărca „free” o versiune pdf prescurtată conţinând esenţialul argumentaţiei (44 pagini) pe websitul autorului (BeethovenOurContemporary).
