Ne confruntăm cu vremuri grele. Sunt cuvinte pe care le auzim zi de zi. În fiecare an, de pe băncile facultăţilor, ies sute de studenţi dornici să profeseze în domeniile alese (nu sună rău până aici).
Investiţia este una consitentă: bani (plata facultăţii, taxa căminului/chiriei, transportul, mancarea), sănatate (convieţuirea cu înca 4/5 studenţi în aceeaşi cameră, caractere greu de împăcat, împărţirea grupului sanitar cu 100 de persoane, lipsa unui loc amenajat pentru gătit, muzică până la 2 dimineată, timp (participarea la cursuri şi seminarii, ore de practică şi activităţi de voluntariat pe care studenţii se prefac că le realizează, iar profesorii se prefac ca le evaluează). Şi astfel ajungem să fim absolvenţi de studii superioare, dornici să avem o cariera de succes şi un salariu decent. Acesta este studentul cuminte, harnic, integralist şi ascultator care dintr-o dată se confruntă cu realitatea – căutarea unui loc de muncă. Şi începe să îşi completeze CV- ul, să apeleze la site – urile de recrutare. Participă cu entuziasm şi emoţii la primul interviu. Se îmbracă frumos, ştie răspunsul la toate întrebările, este sigur că va fi sunat să ocupe postul, că e facut pentru el. Însă apare prima şi cea mai des întâlnită problemă – experienţa de muncă. Aşa vor decurge următarele 20 – 30 de interviuri până când ajunge să facă alte cursuri de specializare şi să lucreze alături de persoane cu studii medii, sau profesionale, în locuri unde se plafonează, unde este exploatat.
Cu un „şut în fund” din partea statului, din partea angajatorilor şi cu disperarea in braţe trece graniţele ţării în căutarea unui loc potrivit să îi satisfacă în primul rând nevoile de bază (casă, masă). Cât ţine de celelalte nevoi din piramida lui Maslow: siguranţă, respect de sine, dezvoltare personală, fericire – acestea sunt aproape intangibile, ţinând cont de statutul românilor în strainatate. Aşa ajunge să lucreze în afară, în diferite domenii pe care nu le-ar fi ales niciodată în ţara noastră, în speranţa că în câţiva ani se va întoarce acasă şi îşi va dezvolta propria afacere.
În acest articol fac referire la studentul român modest, care se găseşte în orice facultate din ţară: trai modest, cu părinţi bugetari, student integralist, nici şoarece de bibliotecă, nici activist al cluburilor, al hainelor de firmă. Cui îi revine datoria de a-i îndruma pe tineri pentru ca aceştia să aibă o “carieră de succes”( conform cărţilor de dezvoltare personală)? Ei nu au nici bază materială solidă, nici relaţii care să îi pună în contact cu angajatorul. Studenţii au tinereţea, demnitatea şi ambiţia de a căuta un loc de muncă, de a câştiga bani în mod cinstit prin forţe proprii. Ei nu sunt încă atinşi de patimile sistemului, de lăcomie şi de înşelăciune. Pot fi modelaţi uşor de către angajatorul care îi apreciază şi care le oferă siguranţă financiară. Un angajator interesat de angajaţii săi poate fi un mentor pentru studenţii noi veniţi în câmpul muncii. Atunci va şti că toată învestiţia depusă la început va avea roade pe parcursul colaborării. Şi va avea şi satisfacţia de a modela un angajat pe placul său.
