Cunoscută mai ales prin colaborările sale la numeroase reviste și, cu deosebire prin rubrica a cărei titulară este la valoroasa publicație canadiană „Observatorul” din Toronto, MILENA MUNTEANU impresionează prin inefabilul scrierilor sale, acesta fiind o trăsătură intrinsecă a stilului personal, derivată din talentul cu care folosește cuvintele meșteșugit îmbinate pentru a-și exprima stările afective, lăuntrice, simțămintele unui creator dăruit cu sensibilitate și har artistic, capabil să vibreze, cu toată ființa sa, în fața minunățiilor naturii și a celor create de mâna omului.
Spuneam, cândva, despre o altă scriitoare româncă, trăitoare tot în „Țara frunzei de arțar”, apropiată sufletului meu (Elena Buică-Buni), că reprezintă, prin plăcerea și pasiunea de a călători pe întregul mapamond, un adevărat homo viator care nu pregetă să-și noteze impresiile produse de minunatele locuri vizitate. Ei bine, nu mică mi-a fost surpriza și, în același timp, desfătarea produsă de câteva articole, dar, mai cu seamă, de lectura ultimei cărți a unui alt homo viator, descoperit în persoana Milenei Munteanu (oare toți românii din Canada au acest hobby!?!), care își prezintă impresiile produse de câteva țări sud-americane ori central-americane, cu tot ceea ce au ele caracteristic, de la oameni, la locuri pitorești, de la faună și floră, la gastronomie, de la peisajul citadin, la clima mofturoasă, de la muzica specifică, la dansul temperamental.
Este vorba despre ultimul volum, „Culori și ritmuri Sud-Americane” (Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2018), apărut prin grija aceluiași Gheorghe A. Stroia, devenit, de ceva vreme, unul dintre prodigioșii și apreciații editori, prieten al scriitorilor români din țară și din diaspora. Cartea urmează celor două publicate în 2014 („Departe de Țara cu dor”) și în 2016 („Din Țara Soarelui Răsare”), toate având în comun impresiile incrustate în mintea și în inima călătorului pasionat și neobosit care este Milena Munteanu, înscriindu-se astfel în specia literară a jurnalului de călătorie.
De la bun început, trebuie să remarcăm faptul că, dincolo de sensibilitatea cu care percepe frumosul natural și caracterul demn de respect al celor ce locuiesc minunatele ținuturi, toți de sorginte latină (deci cu un temperament vulcanic, trăindu-și viața la cele mai înalte cote ale simțirii, ale pasiunii și ale dăruirii), scriitoarea are un simț al limbii remarcabil prin capacitatea de a exprima sentimentele sale sincere și, totodată un limbaj științific format, astfel încât să ofere date istorice, informații geografice, biologice sau etnografice cu ajutorul cărora cititorul își completează cultura generală, devenind beneficiarul unor cunoștințe despre universul uman, științific, cultural sau estetic reprezentat de exoticele (pentru europeni, mai ales pentru noi, românii) țări aflate la mii și mii de kilometri. Vocabularul simplu, dar nu simplist, revelează o cultură bogată, deținătoarea acesteia având capacitatea de a desprinde elementul semnificativ din ansamblu, de a realiza elementul comun al particularităților sau al amănuntelor descoperite în comportamentul oamenilor, în peisajele exotice, în arhitectura specifică fiecărei țări, mai ales că toate au, ca trăsătură comună, latinitatea.
Volumul este structurat în două părți, cea dintâi, „Culori și ritmuri Sud-Americane”, cuprinzând însemnările prilejuite de călătoria în Brazilia, Argentina, Uruguay, cea de a doua, „Culori și Ritmuri Central-Americane”, surprinzând aspecte din Barbados și Cuba.
Deși primul contact cu continentul american nu este de bun augur, mici incidente făcând-o pe nerăbdătoarea călătoare să-și irosească o zi întreagă în aeroport, Brazilia începe să se deschidă puțin câte puțin în adevărata ei splendoare, oferindu-și, generos, frumusețile, când este vorba despre Rio de Janeiro, „orașul de vis”, a cărui „respirație” înseamnă o imagine aproape incredibilă, având „spații largi, superbe și plaje celebre.
Dar, cum fiecare țară are les apaches ei, vorba francezului, și plaja braziliană oferă călătorilor români prilejul de a-i cunoaște pe cei din Rio de Janeiro, cărora nu le reușește „lovitura” prin folosirea trucului cu „muștarul pe pantofi”, căci îl aplică unor frați… de neam latin, cunoscători ai unor asemenea „tactici” și trecuți prin asemenea experiențe în țara lor.
Și pentru că, vorba lui Shakespeare, „frumusețea se lasă ușor deslușită de ochii muritorilor fără a fi nevoie de vorbe meșteșugite”, Milena Munteanu nu are nevoie de un vocabular pompos pentru a prezenta imaginea fabuloasă a oceanului a cărui apă își schimbă culoarea în funcție de momentele zilei, de la „albastru intens” sau „verde crud”, la „argintiu”, sub „lumina caldă, învăluitoare, scânteietoare” a soarelui când „se îndreaptă” spre apus, „un apus magic, ce a învelit totul într-un veșmânt auriu”, un apus sublim „creând o aureolă divină muntelui Corcovado, ba chiar și lui Cristo Rei”, acea statuie enormă care parcă domină și apără, totodată, orașul prin urieșismul ei.
„Țara cafelei” îi oferă cele mai frumoase momente, de la carnavalul său tradițional antrenând o „lume vie, multicoloră, cu toate stridențele și nuanțele ei”, cu încântătoarele costume și cu „înflăcărarea ritmurilor sud-americane”, la „mesele impecabile, cu flori tropicale și mâncăruri alese”, la muzeele și catedralele impunătoare, cu istoria lor, la faimosul stadion Maracana și cu „imensa amabilitate, dorința de a ajuta” a brazilienilor. Făcând o comparație mentală cu România, scriitoarea realizează că oamenii și orașele celor două țări nu se deosebesc atât de mult, găsind explicația în faptul că „Ginta Latină se recunoaște de la o poștă, indiferent pe ce continent viețuiește”.
Argentina o impresionează prin „minunățiile acestei țări, de la munții semeți, ghețarii din sud, statuile megalitice de piatră […] , până la vinurile renumite și pietrele prețioase”. Deși găsește foarte multe similarități cu ceea ce văzuse în Brazilia, în Argentina se observă cel mai mult diferențele dintre America de Nord, colonizată de englezi, și America de Sud, cucerită de spanioli (tot de sorginte latină!), categoric în defavoarea țărilor sud-americane.
Și, fiindcă se află în „Țara tangoului”, nu se putea să nu ofere cititorului câteva informații privind acest „dans al tristeții adânci”, devenit, pentru bărbați, „singura șansă de a se apropia de o femeie”, tangoul fiind, de fapt, „o stare de spirit […] intensitatea pasiunii, precum și exprimarea ei”, în același timp, „un dans sălbatic, languros și adictiv” în care improvizația, creativitatea, imaginația joacă un rol esențial, un adevărat „dans al dragostei învingătoare, al pasiunii adânci”, al „pasiunii în forma cea mai pură”.
Argentina rămâne, în amintirile scriitoarei, nu numai pentru senzațiile trăite ca învățăcel al unor maeștri ai tangoului, ci și pentru că este un fel „Europă adaptată la realitățile Americii Latine”, cu frumusețile ei naturale neasemuite și cu cele arhitectonice la care vibrează însăși, structura ei sufletească fiind pregătită să le perceapă și să le prezinte în cuvinte emoționante, implicându-l și pe cititor în atitudinea sa admirativă față de imaginea fascinantă a exoticei țări.
În Uruguay, această „Elveție” a Americii Latine, unica țară în care „minunile s-au ținut lanț”, creându-i „emoții estetice” pe măsură, remarcă, în mod deosebit, muzica „adânc emoționantă, în ritmuri care vin din înfocarea latină”, produsă fie de fluierul peruan, fie de chitara care „vorbea din suflet”, o „muzică divină” care fascinează sufletul oricărui ascultător sensibil.
Barbados este țara contrastelor, mai evidente decât în celelalte țări latino-americane. Astfel, casele sărace, „dealurile uscate, fără vegetație”, pe care se pot zări „oameni slabi, uscați”, distonează cu casele având „ferestre mai mari, terase superbe” aflate în „zone splendide, mult mai verzi”, întreaga zonă trăind „în ritmul leneș și monoton al abundenței naturale”. Atentă la detalii, ceea ce presupune un fin spirit de observație, autoarea reușește să construiască un întreg, valorificând fiecare amănunt, în aparență nesemnificativ, dar prin care ne prezintă realitățile unei țări prin sesizarea unor imagini, fapte, fenomene contrastante.
Aici, autoarea este încântată de maimuțele verzi, aduse din Africa de Vest de către coloniști, de relația locuitorilor cu acestea, devenite atât de apropiate și mai apreciate decât câinele, iar poveștile șoferului sau ale ghidului despre ele o uimesc prin ineditul lor.
Cuba rămâne țara cea mai apropiată de sufletul scriitoarei, atât prin splendorile cromatice ale „florilor și fructelor tropicale” prezente peste tot, cât și prin „ritmurile” cântecelor și ale „dansatorilor de pe stradă” aflați într-o „mișcare plenară, care le include și inima, și trupul, ce reflectă Dumnezeirea din ei, legătura dintre parteneri, ba chiar și conexiunea lor cu restul universului”.
Cubanezii o impresionează prin frumusețe, prin puterea de a rezista în fața paupertății și a izolării, prin mândria de a aparține acestei țări insulare, supranumite „Cupa de zahăr a lumii”, prin spiritualitatea și răbdarea lor, cu „resurse umane inepuizabile”, chiar dacă trăiesc în condiții naturale și sociale dificile, inimaginabile în Canada, țara de rezidență a autoarei, „unde toată lumea este tratată la fel, indiferent de unde vine”.
Cartea se încheie cu o scurtă exclamație inserată sub numele editurii: „Încă un VIS…împlinit!”, care derutează puțin. Dacă aparține editorului, subliniază satisfacția acestuia că unul dintre colaboratorii săi și-a mai împlinit un ideal, acela de a vedea, de a trăi și de a simți profund frumusețea îndepărtatelor meleaguri ale Americii de Sud.
Dacă exclamația aparține autoarei, atunci aceasta subliniază, ca o concluzie, sentimentul de împlinire sufletească, de realizare, în sfârșit, a unei aspirații, a unei dorințe îndelung gândite, visate și trăite în speranță și, totodată, sentimentul de gratitudine pentru că i s-a oferit șansa să se bucure de toate frumusețile, naturale sau create de mintea și forța omului, de pe meleagurile cele mai îndepărtate ale mapamondului.
Admirând minunățiile întâlnite în cele cinci țări latino-americane, Milena Munteanu a găsit limbajul cel mai potrivit pentru a reda, cu rafinament estetic și cu precizie lingvistică, sentimentele trăite plenar în fața sublimului, în fața farmecului unei existențe care merită să fie trăită indiferent de timp și spațiu, pentru că „frumusețea este un lucru pe cât de misterios, pe atât de teribil” (F.M. Dostoievski). Dar câștigul cel mai mare este al cititorului care, datorită măiestriei narative și descriptive a scriitoarei, poate „să călătorească” și să se bucure, măcar cu ochii minții, prin țările fascinante prezentate în acest inedit și atractiv jurnal de călătorie, în care se împletesc, în mod firesc, cele două ipostaze ale autoarei, intelectualul rasat, cu o bogată cultură și literatul veritabil, binecuvântat cu har artistic.
