„Terente şi Titina
Se plimbă cu maşina…”
(MR Paraschivescu)
Suceava, invadată astăzi de autovehicule, poluată de gazele de eşapament şi de huruitul motoarelor, moţăia la sfârşitul anilor ’50 într-o tihnită atmosferă provincială. Un Ford vechi, dinainte de război
La mai bine de un deceniu după cea de-a doua mare conflagraţie mondială, sucevenii, şi odată cu ei toţi cei care se aşezaseră aici constituind noua comunitate a urbei (cu mulţi refugiaţi din nordul Bucovinei şi din Basarabia), se supuneau rutinei preocupărilor zilnice.
Pe strada Ion Creangă, unde locuiam într-o veche căsuţă din paiantă, acoperită cu şindrilă şi carton gudronat, se vieţuia molcom şi modest.
Mi-amintesc că în anii aceia, când încă nu începusem să merg la şcoală, o singură maşină străbătea strada noastră anemic prunduită, un Ford vechi, dinainte de război, care aparţinea unui megieş mai înstărit din mahalaua Hărbăriei.
Automobilul străbătea strada regulat, de două ori pe zi, o dată dimineaţa, când megieşul mergea la serviciu, şi a doua oară după-amiază, când acesta se întorcea acasă.
„Pericolul” numărul unu al mahalalei
Dacă dimineaţa nu vedeam maşina ci îi auzeam doar mârâitul motorului şi hârşâitul pietrelor de sub roţi, după-amiaza, când toată puştimea se afla la joacă pe stradă, trecerea Ford-ului constituia unul din momentele aşteptate ale zilei.
Încă de când îşi făcea apariţia în capul străzii, cu norul de colb după ea, maşina reprezenta, în viziunea grijuliilor noştri părinţi şi bunici, „pericolul” numărul unu al mahalalei.
Mamele şi bunicile, în capoate şi cu şorţurile dinainte, ieşeau precipitate din curţi, mânau raţele şi găinile la fereală, ne căutau cu privirea şi strigau după noi să ne refugiem în şanţ: „Aveţi grijă, că vine maşina!”.
Ford-ul, albastru închis, plin de praf, trecea, din prudenţa şoferului, drept pe mijlocul drumului, cu toţi câinii slobozi ai mahalalei lătrând în urma lui.
Motocicleta IJ, cu ataş
Mai circula la vremea aceea pe strada Ion Creangă o motocicletă IJ, cu ataş, care ne stârnea interesul mai mult decât automobilul.
Motocicleta era mai interesantă pentru că motorul, cu toate piesele şi angrenajele lui ciudate, se găsea la vedere şi-apoi în ataşul acela se afla câte-odată Doru Gromic, prietenul nostru ceva mai mare.
Taică-său conducea motocicleta, iar Doru, cu cască de piele pe cap şi cu ochelari mari, rotunzi, ne făcea mândru semne cu mâna.
Când mergeam la el, iar motocicleta se afla în curtea casei din buza Hărbăriei, ne lăsa să ne urcăm pe ea, avântându-ne pe pedale, sau să ne pitulăm în ataşul acoperit cu o prelată din pânză cauciucată.
ZIS-uri, GAZ-uri, Volgi, Warszawe şi Moskvitch-uri
În anii următori, când deja mergeam la şcoală şi străbăteam străzile urbei, vedeam camioane mari, ruseşti, ZIS sau Molotov, care intrau pe sub bolta clădirii în curtea interioară a Întreprinderii „Producţia”, ori în cea de la „Vinalcool”, din apropierea Pieţei centrale.
Taică-meu, când întârzia la câte-un chef, venea încă acasă cu birja.
Directorii şi şefii din întreprinderi se deplasau cu GAZ-uri verzi, cu prelată (până să apară IMS-urile autohtone), iar activiştii de partid circulau cu Volgi negre.
Curând, au început să apară primele Warszawe, greoaie, şi Moskvitch-uri (402 şi 403), maşini din rândul cărora s-au „recrutat” şi cele câteva taxi-uri, marcate pe portiere cu brâuri cu pătrăţele alb-negre.
Suceava mea provincială se motoriza.
