Vechi mahalale bucureștene

După cum o atestă vechi documente istorice, capitala ţării noastre a fost împărţită iniţial în mari subdiviziuni numite plăşi, dar aceasta se întâmpla la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de ­al XVIII-lea. Mai înainte se folosea termenul de enorii, menţionat în acte de la jumătatea secolului al XVI-lea şi care se referă la împărţirea oraşului după biserici, respectiv după enoriaşii bisericilor respective. Într-un document din 18 noiembrie 1590, Mihnea voievod întăreşte lui Liver Casap şi fiilor lui o ocină cumpărată „de la orăşenii din Bucureşti, din enoria popei Comino”, iar într-un alt document, din acelaşi an, Mihnea voievod întăreşte mănăstirii Sfântul Dimitrie din Bucureştii de sus „trei prăvălii şi cu pivniţă şi cu tot locul împrejurul prăvăliilor în enoria popei Matei.”

Datorită intensificării influenţei turceşti, după anul 1600, terme­nul enorie începe a fi înlocuit în actele oficiale şi în vorbirea curentă prin acela de mahala, care însemna, în turceşte, o parte din oraş, un cartier.

Într-o lucrare apărută la Frankfurt şi Leipzig în anul 1778, intitulată Mémoires historiques et géographiques sur la Valachie, scrisă de Friedrich Wilhelm von Bauer, aflăm că pe timpul voievodului Alexandru Ipsilanti, oraşul Bucureşti era împărţit în 67 de mahalale şi avea 28 de mănăstiri, 31 de biserici din piatră, 20 din lemn, 10 paraclisuri, un palat domnesc, o şcoală publică (vechiul Colegiu de la Sf. Sava), 35 de case mari boiereşti şi şapte hanuri zidite din piatră.

Conform Catagrafiei poliţiei Bucurescilor ce s-au făcutu la 1798, oraşul era împărţit în cinci plăşi: plasa Târgului, plasa Gorganului, plasa Broşteni, plasa Târgului de Afară, plasa Podului Mogoşoaiei, fiecare împărţită la rândul ei în mai multe mahalale.

Plasa Târgului avea 1682 de case; plasa Gorganului, 1142 de case; plasa Broştenilor, 1482 de case; plasa Târgului de Afară, 608 case şi, în sfârşit, plasa Podului Mogoşoaiei, 1092 case, deci în total 6006 case. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea erau 13 bariere de intrare în oraş: Bărbătescu, Dealu Spirei, Dudeşti, Calici, Cărămidari, Târgul de Afară, Iancului, Mogoşoaiei, Podul de Pământ, Târgoviştei, Vergului, Herăstrău şi Bariera Nouă.

Unul dintre cele mai vechi documente referitoare la o mahala a oraşului Bucureşti este actul din 18 iunie 1626, prin care Alexandru Coconul întăreşte lui Radu Logofătul un loc de casă cumpărat „şi cu ştirea vecinilor din mahala”, iar la 5 aprilie 1635 Matei Basarab întăreşte bisericii lui Ghiormea Banul un loc în oraş, unde fusese vechea curte a lăcaşului, loc pe care-l revendicase „popa Gavriil de la biserica Ghiormei Banul… cu toţi negustorii şi cu toată mahalaua”. De la cartier, termenul de maha­la s-a extins şi la locuitorii respectivi, apărând astfel noţiunea de mahalagii, după cum o găsim menţionată într-un document emis de Constantin Brâncoveanu la 30 septembrie 1691, când porunceşte: „Ţie, judeţ de aici den Bucureşti cu 12 pârgari ai tăi… voi să căutaţi să vă strângeţi toţi la un loc şi să mergeţi cu mahalagii den… şi să faceţi adeverinţă pentru un loc de casă…”

Mahalaua Mihai Vodă, numită aşa după mănăstirea cu acelaşi nume, se afla situată pe malul drept al Dîmboviţei, cam în zona actualului pod Izvor. Aici, pe un deal astăzi dispărut datorită lucrărilor de amenajare, se afla o veche biserică menţionată într-un act din anul 1558, prin care se întăreşte dania făcută acestei biserici de jupâneasa Caplea a lui Ghiormea vel Postelnicul, biserică ce a fost reparată şi înzestrată cu chilii de către Mihai Viteazul. Conform tradiţiei isto­rice consemnate de cronicarul Radu Popescu, pe vremea când era ban al Craiovei, Mihai a căzut sub urgia voievodului Alexandru cel Rău, care ar fi vrut să-l omoare pentru a scăpa de un concurent potenţial la domnie, drept care „au trimis cu urgie şi l-au adus la Bucureşti. Şi trecând pe lângă Biserica Albă pe vremea liturghiei,

s-au rugat armaşilor să-l lase să asculte sfânta liturghie şi, lăsându-l au intrat în biserică şi, rugându-să, s-au făgăduit lui Sfeti Nicolae, fiind hramul, că de-l va mântui, să-i facă mănăstire în numele lui, precum au şi făcut. Că ducându-l la domn şi tăgăduind de năpaste, au jurat cu 12 boiari că nu iaste fecior de domn şi au scăpat.” Pentru acest motiv, Mihai a refăcut vechea bisericuţă a jupânesei Caplea, dotând-o cu chilii şi înzestrând-o cu treisprezece sate cumpărate de el şi unul dăruit de soţia sa Stanca. Aici se afla cea mai veche pivniţă din oraş, care s-a păstrat până aproape în zilele noastre (a fost distrusă în anul 1983, odată cu mutarea bisericii Mihai Vodă pe actualul amplasament). Biserica Mihai Vodă, închinată Mănăstirii Simonopetra de la Muntele Athos, este descrisă de Paul de Alep, care a văzut-o în anul 1654, ca „magnifică şi de mare dimensiune, are trei turle”.

Mahalaua Sfântul Nicolae ot Şelari, numită astfel după biserica Sfântul Nicolae ot Şelari, ctitorită de Şerban Cantacuzino, mare vornic în timpul lui Constantin Brâncoveanu, se afla în apropierea actualei străzi Lipscani. Amintirea ei este păstrată de cunoscuta stradă Şelari.

Mahalaua Olari, situată în apropierea Târgului de Afară, se numeşte aşa din cauză că aici trăgeau olarii veniţi de la Câmpulung şi din alte centre cunoscute ale olăritului din Muntenia. Biserica Olari, de la care îşi trage numele mahalaua, a fost construită în anul 1758 de Dumitraşcu Racoviţă vel Vistier, având hramul Adormirea Maicii Domnului. Maha­laua Olari se întindea în preajma bisericii cu acelaşi nume, în anul 1798 avea 64 de case şi aparţinea plăşii Târgului din Afară.

Mahalaua Olteni este amintită într-un act din 8 februarie 1696, în care Brâncoveanu pomeneşte de Biserica Olteni care, în 1722, a fost refăcută din temelie de Nicolae, protopopul Bucureştilor. De aceea s-a numit o vreme Biserica Protopopului, nume ce s-a răsfrânt şi asupra mahalalei. După un izvor documentar din 1821, se pare că, îndată ce ieşeai din biserică, dădeai de pădurea din marginea Bucureştilor, rămasă din vechiul codru al Vlăsiei.

Mahalaua Aga Niţă era numită astfel după cel care a contribuit masiv la zidirea Bisericii Sfânta Vineri, pe la anul 1645. După 1749 numele Bisericii Sfânta Vineri a înlocuit numele lui Aga Niţă şi în denumirea mahalalei. Spre răsărit, mahalaua Aga Niţă se învecina cu via domnească, iar spre nord cu viile Mănăstirii Stelea.

Mahalaua Antim, numită iniţial Mahalaua Popei lui Ivaşcu, a luat numele de Antim după zidirea Bisericii Tuturor Sfinţilor de către mitropolitul Antim. Această mahala se întindea între Podul Calicilor şi dealul viilor Lupeştilor, a căror amintire este păstrată de Şoseaua Viilor.

Mahalaua Arhimandritului purta pe la 1615 numele de Mahalaua Mănăstirii Târnovului şi era situată în apropiere de Podul Cilibiului. Într-o vreme i s-a zis şi Mahalaua Sfinţilor Apostoli, după hramul bisericii cu acelaşi nume. Întrucât multă vreme a fost egumen al bisericii un arhimandrit, mahalaua a căpătat acest nume sub care o găsim în primele catagrafii bucureştene.

Mahalalei Biserica Albă i se mai zicea şi Postăvari pentru că în zonă erau numeroase locuri unde se spălau postavurile. A luat denumirea de Biserica Albă de la biserica cu acelaşi nume din mijlocul mahalalei.

Mahalaua Batiştei era numită astfel după Biserica Batiştei. Pe aici trecea Bucureştioara, care, în această zonă din spatele actualului Teatru Naţional şi a Hotelului Intercontinental, făcea nişte bălţi, „bătelişti”, unde negustorii ţineau vitele până le duceau la scaunele măcelarilor aflate tot în acest perimetru.

Mahalaua Bărbătescu îşi luase denumirea după proprietăţile pe care le aveau aici boierii Bărbăteşti şi după schitul cu acelaşi nume, ctitorit de aceştia.

Numele mahalalei Boteanului trimitea la familia boierilor Boteni, ale căror proprietăţi din această zonă sunt menţionate încă de pe vremea lui Matei Basarab. După un document de la 1688, ştim că alături de această mahala era livada Văcăreştilor şi „locul Văcărescului”. Mahalaua a devenit renumită în anul 1741 printr-o faptă nemaipomenită. Popa Herea, care locuia aici, a spart Biserica

Bradu-Boteni şi a furat potirul sfânt făcut din aur împodobit cu pietre preţioase. Când era să-l prindă, popa Herea a aruncat potirul într-o umblătoare (cum i se spunea pe atunci grupului sanitar), nelegiuire pentru care a fost caterisit şi afurisit. Întâmplarea a rămas multă vreme în memoria bucureştenilor. În această mahala locuia, pe la 1784, îngrijitorul cişmelelor bucureştene, Dumitru Suilgi-Başa, marele cişmigiu.

Până pe la 1701, Mahalaua Brezoianu purta numele de Mahalaua lui Popa Stoica. În acel an, voievodul Constantin Brâncoveanu a dat un loc de casă boierului Pătraşcu Brezoianu, în apropierea actualului lac Cişmigiu, cam pe unde se află astăzi Palatul Universul. Documente de la 1741 şi de mai târziu menţionează această mahala sub numele de Mahalaua Brezoianu, amintirea ei fiind păstrată până în zilele noastre de actuala stradă Brezoianu.