„Departe sunt de tine”, Veronica, „singur” într-o lume străină, și dorul de tine îmi arde sufletul. Vino, să-ți aud „glasul dulce” să-ți văd chipul „de înger palid” și ochii de „floare albastră”! Vino, să-ți văd „obrajii” ca „floarea de cireș”, să mă cuprinzi cu „brațe lungi și reci”! „O, vino iar în al meu braț/ Să te privesc cu mult nesaț/ Să razim dulce capul meu/ De sânul tău, de sânul tău”//. (De ce nu-mi vii?) Nimeni și nimic nu te poate înlocui în sufletul meu, deși: „În lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce izvorăsc scântei…/ Dar, oricât ele sunt de sus,/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!/ Căci tu înseninezi mereu/ Viaţa sufletului meu,/ Mai mândră decât orice stea,/ Iubita mea, iubita mea!”//(De ce nu-mi vii?)
Stau în Cișmigiu și sorb în mine lumina teilor care îmi amintesc de teiul nostru drag sub care ne-am îmbrățișat și sărutat de atâtea ori. Tu îmi apari „frumoasă și dulce” în rochie albă, lungă, tu, „mireasa sufletului meu”. Când „se cutremur plopii” văd cum te apropii cu pași ușori ca o „crăiasă din povești”.
Mi-e gândul doar la tine și aș vrea să zbor, „să te cuprind în brațe” să „mă pierd în ochii tăi” iar tu să surâzi „Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buzele dulci”(Dorința). De ce nu vii, să-mi umpli sufletul cu lumina ochilor tăi? Te chem să ne rătăcim pe „cărările din crânguri”: „Pe genunchii mei şedea-vei,/ Vom fi singuri-singurei,/ Iar în păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei. // Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braţ încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci… // (Dorința)
Te-aș privi la infinit, să-mi treacă „durerea din suflet”. Aș vrea să te strâng la piept și să „plâng de fericire”. Doar tu poți să vezi cum sorb din „ochii tăi senini” raze de iubire, cu care mă învălui drăgăstoasă. „Sufletul meu arde în iubire ca para” și brațele întind să te cuprind, dar ele rămân goale și tristețea mă apasă cumplit. Eu te-am „pierdut în negurile reci”, iubită Veronica și te chem pe tine să vii din „depărtări”, să fim doi copii ce se iubesc cu „atâta dor”. Singur și trist, eu îți înalț statuie în inima mea, ție, frumoasă și iubită femeie.
Tu ai rămas în amintire în versurile mele: „Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,/ Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.//” (Venere și Madonă)
Nu aș dori nimica „Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte.” (A frumuseții tale forme). Mi-e atât de dor de tine, iubita mea și eu scriu numele tău în atâtea feluri: „Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă/ Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! Cât îmi eşti de dragă,/ Cât de dragă-mi eşti…” (A frumuseții tale forme). Aș vrea să îți simt sărutările, căci „Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,/ Cu cât gura mea se-nfruptă, cu atât mai mult o cere.” (A frumuseții tale forme)
„Știi tu ce dragă-mi ești? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viața mea și cu toate astea – așa ne-a fost scris amânduror – prin despărțiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune.” (Scrisori: Eminescu către Veronica Micle)
„Astfel, viața mea, ciudată și azi și neesplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine. Nici nu știu de ce tu ești parte întegritoare a tuturor gândurilor mele, nici mă preocup s-o știu, căci nu mi-ar folosi la nimic, dar este o legătură cu tine neesplicabilă; de nu între viața ta și a mea, dar desigur între a mea și tot ce te atinge pe tine, între a mea și răsuflarea ta pe pământ.” (Scrisori: Eminescu către Veronica Micle)
„Veronică – e întâia dată că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hârtie nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici poți ști cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aș înțelege o lume fără soare, decât pe mine fără ca să nu te iubesc. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; D-zeu e inima noastră. Am înțeles că un om poate avea totul neavând nimic, și nimic, având totul.” (Scrisori: Eminescu către Veronica Micle)
Aș dori să fim iar împreună, să îmi umplu ochii de chipul tău, să văd cum: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior/ Şi de la creştet pân-în poale/ Pluteşti ca visul de uşor.// Din încreţirea lungii rochii,/ Răsai ca marmura în loc/ – S-atârnă sufletu-mi de ochii/ Cei plini de lacrimi şi noroc.// (Atât de fragedă)
Dar, „Când amintirile-n trecut/Încearcă să mă cheme” (Când amintirile) aș vrea să fii cu mine, să simt cum „Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.” (Afară-i toamnă)
Tu mi-ai dăruit clipe fericite pe care nu le pot uita și aș vrea să fim iar împreună să-ți șoptesc: „Tu ești aerul, eu harpa/ Care tremură în vânt,/ Tu te miști, eu mă cutremur/ Cu tot sufletul în cânt.// Eu sunt trubadurul. Lira/ Este sufletul din tine,/ Am să cânt din al tău suflet/ Să fac lumea să suspine.”//(Catrene)
Vei înțelege oare câtă nevoie am eu de tine, „lumina sufletului meu”? „O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist!/ Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,/ Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas…/ Visez, ori e aievea? Tu ești în adevăr?/ Tu treci cu mâna albă prin vițele de păr?/ Dacă visez, mă ține în vis, privindu-mi drept…/ O, marmură, aibi milă să nu mă mai deștept!”// (Apari să dai lumină!)
Îți citesc scrisorile și simt inima ta cum vibrează de iubire, de iubire pentru mine, cel cu care soarta neîndurătoare. Parcă te aud spunându-mi: „Să pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta/ Încetul, la o parte, şuviţele le-aş da,/ Senină să rămână, curată ca un crin,/ Icoana de iubire la care să mă-nchin.// Dar tu, ca un luceafăr departe străluceşti,/ Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,/ Apoi dispari; – şi-n urmă rămâi în gândul meu/ Vedenie iubită la care mă-nchin eu.//” (Veronica Micle – Să pot întinde măna)
Eu aș vrea să vin să te aud cum îmi șoptești: „Mă pierd, uitându-mă la tine,/ Cuprinsă ca de-un farmec sfânt/ Şi-n sufletul meu iar revine/ Dorul ce-avui pe acest pământ.// Şi, c-un amor fără măsură/ Dezmierd frumosul chip al tău/ Şi uit că a fost între noi ură/ Şi uit de câte sufăr eu.// Şi te iubesc ca şi atunce,/ Cu tot avântu-nchipuirii/ Şi cu acea simţire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii //” (Veronica Micle – La un portret)
„De-aş putea întrupa iubirea/ Ce simţesc eu pentru tine,/ Timpul şi nemărginirea/ Dânsa le-ar cuprinde-n sine…//Şi, de mi-ar fi fost dat mie/ Darul dulcilor cuvinte,/ Ca să-ţi spun în poezie/ A mea dragoste fierbinte.// Timpul şi nemărginirea/ S-ar opri din a lor cale,/ S-asculte destăinuire/ Inimii iubitei tale.”// (Veronica Micle – De-aș putea)
Aș vrea să îmi repeți vorbele de altădată: „Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…/ Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt/ Astfel, tu `n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.//Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii/ Şi numai din depărtare, când şi când să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu păn` la pragul morţii/ Şi ca pe-o minune `n taină să te-ador, să te slăvesc.”// (Veronica Micle – Lumea toată, Lui X)
Da, iubito, e adevărat ce mi-ai scris: „Noi visam eternitate în durata unei clipe” (Veronica Micle–Raze de lună)
Să cred că este adevărat tot ce ai gândit tu despre mine: „Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii/ Şi numai din depărtare, când şi când să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu păn` la pragul morţii/ Şi ca pe-o minune `n taină să te-ador, să te slăvesc”// (Veronica Micle – Lumea mare)
Visez cu ochii larg deschiși, visez mereu. Visare. Poezie. Sărăcie. Doar tu îmi înțelegi sufletul meu arzător de poet. „Poet înseamnă să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frământă în tine, tot ce arde în tine, cugetare, visare, dureri şi bucurii, îndoieli şi aflări, să fii mânat ca de o poruncă, a le exprima în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Aceasta este, simplu zis, talentul… Împărăţia cuvintelor este cel mai frumos tărâm.” (Împărăția cuvintelor) Durerea de a nu te avea lângă mine mi-a înnegurat sufletul, tu nici nu știi „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinții din părinți,/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinți?” (Ce suflet trist).
O, cât aș vrea să te am aproape, foarte aproape, să îți spun: „Cobori încet… aproape, mai aproape,/ Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,/ A ta iubire cu-n suspin arat-o,/ Cu geana ta m-atinge pe pleoape,/ Să simt fiorii strângerii în braţe/ Pe veci pierduto, vecinic adorato!”//(Când însuși glasul…)
Tu rămâi idealul meu de femeie: „Tu, chip chinuitor de dulce,/ Tu, ideal în ochii mei,/ Tu, ce femeie între flori ești/ Ș-o dulce floare-ntre femei.” (Iar fața ta e străvezie)
Pentru mine clipele de fericire cu tine sunt cele mai frumoase: „Ah, mierea buzei tale am gustat-o,/ A buzei tale coapte, amorul meu;/ Zăpada sânului eu am furat-o,/ De ea mi-am răcorit suflarea eu.”// (Ah, mierea buzei tale)
Mi-e dor să te am lângă mine: „Să văd cum dormi… să te admir cu drag…/ Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,/ De pe condei eu mân-atunci retrag./ Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.// (Dormi).
Dar, tu scumpă Veronică, tu taci și eu mă zbat în chinuri grele, că nu te pot face fericită: „De ce în noapte glasul tău îngheață!/ Vedea-vor ochii-mi înc-o dată oare/ Frumosul trup, – femeie zâmbitoare! / Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n brață?// Tu, blond noroc al unui vis deșert,/ Tu, visul blond unui noroc ce nu e,/ De-i mai veni, să știi că nu te iert.// Căci dorul meu mustrări o să-ți tot spuie/ Și sărutându-te am să te cert./ Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie.”// (Gândind la tine)
Când ai venit ultima dată aici, eu ți-am spus:Vero: „Nu vezi că gura-mi arsă e de sete/ Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi./ Copila mea cu lungi şi blonde plete?// Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,/ C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete./ Fă un sfârşit durerii… vin’ la sânu-mi.” (Iubind în taină) Eu, doar eu simt intesitatea iubirii tale: „Cu-amândouă mâinile/ Inima o ţii/ Şi îi simţi bătăile/ Repezi, dulci şi vii.” (Cu amândouă mâinile)
Cei ce ne urăsc nu știu că nu ne pot separa niciodată și eu le spun zâmbind: „De-or trece anii cum trecură,/ Ea tot mai mult îmi va plăcé,/ Pentru că-n toat-a ei făptură/ E-un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce.”// ( De-or trece anii)
Viața ne-a despărțit și nu am avut puterea să te aduc lângă mine: „Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,/ Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,/ Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.” (De câte ori, iubito!)
Mi-ai dat doar visul frumos al unei vieți de care nu ne putem bucura. „Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,/ Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,/ Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,/ Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.!// ( Despărțire)
——————
Bibliografie:
1. Mihai Eminescu – „POESII”, 1884, București, Editura Librăriei, Fundația SOCEC, republicată de Editura SEMNE, în 2004, ISBN 973-624-248-X;
2. Mihai Eminescu – „Opere alese” Editura Minerva, 1977, Colecția „Scriitori români”, ediție îngrijită și prefațată de Perpessicius.
3. – Veronica Micle – Versuri, Editura „Literatura artistică”, Chişinău, 1989.
———————–
Ecaterina CHIFU
Râmnicu Sărat
Sfârșit de mai, 2023
