Fondată în Ierusalim de către Director artistic şi coregraf Noa Wertheim împreună cu partenerul ei, Adi Sha’al, în 1992, trupa israeliană Vertigo Dance Company și-a făcut debutul în cadrul Festivalului de Dans American (ADF), cu frumosul şi dinamicul dans, Mana. De-a lungul anilor, Compania a primit numeroase premii, inclusiv cel al Ministerul Educaţiei din 1998 acordat pentru Coregrafie, iar în 2003 – Premiul Landau pentru Arte Performante (Performing Arts). Cuvântul Mana este tradus din aramaică ca navă de lumină. „Corpul omului este ca o navă care posedă o lumină interioară”, a spus Noa Wertheim. În acest dans creat cu trei ani în urmă, ea explorează dualități: masculin / feminin, lumină / întuneric, interior / exterior, unghiular / circular. Mai explicit, Mana urmărește lupta individului de a restabili echilibrul, în primul rând cu el însuşi. „Adevăratul învingător este acela care se învinge pe sine însuși”, a spus-o Confucius. Voltaire avea convingerea că lupta cu noi înșine este cea mai înverșunată luptă, fiindcă: „te afli în ambele tabere”. Cu alte cuvinte, este necesar a afla adevărul din noi ca să putem ajunge a înțelege pe semenii noștri și a putea trăi în armonie.
În acest dans se urmărește transformarea interioară a ființei, nava de lumină existând în fiecare suflet, ea salvând în final omul de întunericul amenințător.
Spectacolul a fost o surpriză plăcută. Interesant și provocator, având o simbolistică care te pune pe gânduri. Fiecare este liber să-și imagineze ce vrea, după fantezia trezită de simțuri. Se cunoaște că pe lângă omul zilelor noastre rămas religios, mai există și acel om modern, care se simte şi se pretinde în general areligios, dar care dispune încă de o întreagă mitologie ascunsă, care lucrează în sufletul său.
O oră de dans continuu, în care mișcările dansatorilor sunt pline de energie, impuls şi fluiditate. Individul – dansatorul – luptă în primul rând pentru propriul său echilibru, fizic și existențial. O continuă zbatere în scopul deslușirii liniei de cerc, construirii apoi a unei spirale de energie şi intensificării ei. Ritualul fizic evoluează de la partea osaturii aflată la baza trunchiului – pelvisul -, spre centrul corpului – axul în jurul căruia, simbolic vorbind, se învârtește întreaga lume. Gândul te poate duce și la Arborele simbolizând viaţa, tinereţea, nemurirea, înţelepciunea. De exemplu, Arborele Nemuririi din Vechiul Testament, al înţelepciunii tot din Vechiul Testament, arborele putând exprima tot ceea ce omul religios socoteşte real şi sacru prin excelenţă și care leagă pământul de cer. Dansul exprimă libertatea și echilibrul dorit de către trup cu brațele sale în lupta cu contrariile acestei lumi și existența piciorului puternic fixat în pământ (pardoseala scenei). Există continua iluzie că dansatorii pot zbura în aer.
Costumele dansatorilor lungi, de culoare neagră, cu volane ca niște aripi par a avea rolul de a ajuta – ușura zborul dar și de a îngreuna aterizarea care se face totuși, precum ai apăsa surdina unui pian. Par niște lilieci – mamifere zburătoare ale căror aripi sunt de fapt niște mâini. Este o luptă între libertate şi lanţul cu care este omul pironit. Am avut, pentru o clipă, senzația că văd bărci ancorate la mal, pe care le mișcă valurile, dar ele nu se pot avânta în larg, fiindcă sunt ancorate de țărm; și altele plecând în larg, luptându-se cu valurile… Și mi-au venit în minte versurile poetului Mihail Eminescu: „Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile,/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile…” Vânturile, valurile fiind metafora destinului iar catargele – lupta omului în viața-i trecătoare; veșnice rămânând doar: vânturile, valurile… Gând schopenhauerian care m-a părăsit repede!
Piesele muzicale ale compozitorului Ran Bagno au corespuns perfect liniei narative a spectacolului.
Coregrafia mai explorează casa și vecinătatea ei, lumea interioară și cea din afară, o ușă care desparte cele două lumi, cea a libertății și cea a înlănțuirii, aceeași dorință și aici, de a zbura și obstacolul de a fi țintuit. Dansatorii intră și ies pe ușa casei.
Mircea Eliade vorbea despre pragul din locuinţele omeneşti: „Trecerea pragului casei este însoţită de numeroase rituri: oamenii se închină ori îngenunchează dinaintea lui, îl ating smerit cu mâna… Pragul are „paznici”: zei şi spirite care apără intrarea atât de răutatea oamenilor, cât şi de puterile diavoleşti ori de boli. Jertfele către „paznici” erau făcute pe prag, şi tot aici se făceau şi judecăţile, în unele culturi paleo-orientale (Babilon, Egipt, Israel). Pragul, uşa arată în chip nemijlocit şi concret continuitatea spaţiului; de aici decurge marea lor importanţă religioasă, care se explică prin faptul că reprezintă simboluri şi vehicule ale trecerii… Nu se poate trăi fără o „deschidere” spre transcendent; altfel spus, nu se poate trăi în „Haos”. În clipa în care contactul cu transcendentul s-a întrerupt, existenţa în lume nu mai este posibilă…” De aceea, poate, există acel simțământ sfânt al proprietății, „nimeni nu–şi schimbă locuinţa fără o strângere de inimă, pentru că nu este uşor să–ţi părăseşti lumea…” Nici cea interioară, nici cea exterioară!
Casa dispusă pe fundalul scenei sub formă de pentagon, cu o uşă mare în mijlocul ei, se deplasează înainte – înapoi și pe lateral, sunt efecte cinematografice care te fac să poți privi din diferite unghiuri, dansul celor opt dansatori. Un balon mare, negru lucios, umplut cu heliu se ridică de pe umerii unei dansatoare îmbrăcată în costum negru, trăgându-i uşor braţele, genunchii, în sus. Mişcările ei grațioase, uşor robotizate, atrag un dansator. Tragerea în sus a trupului dansatoarei de către balon se produce din când în când, ea nu este suficient de puternică și, dansatoarea se prăbuşește pe pământ, semn al chemării partenerului. Timid la început, el se apropie ezitant. Ea dansează, el se clatină, nu știe încă să răspundă chemării ei. Acest duet constituie tema centrală a compoziției. Dansatoarea se află în braţele bărbatului pentru puțin timp și din nou mișcarea se repetă ca un leit motiv. Eliberați de balon, acesta pluteşte peste acoperişul casei ca un astru prevestitor, sugerând o călătorie mistică prin lumină și întuneric, între cer și pământ, între libertate și constrângere, în așteptarea acelei navei de lumină – Mana… Nava de lumină nu poate fi altceva decât iubirea care prin imensa ei putere face acceptabilă dualitatea, transformă, creează echilibrul și armonia pentru care luptă ființele în viață. Lupta contrariilor, între Yin şi Yang, atracția dintre ele, echilibrul perfect obținut, iată semnificația acestui dans! Yin fiind reprezentat prin elementul feminin asociat nopții, apei și pământului, Yang reprezentând elementul masculin asociat luminozității, focului și vântului – exprimarea forței cerești. Energia este în continuă curgere și transformare, iar în decursul acestui proces ea îmbracă aspectul Yin sau Yang, în funcție de condițiile în care se manifestă. Yin și Yang pot fi recunoscute, dar nu pot fi întru totul separate, nimic nu este în întregime Yin sau Yang. Chiar în fiecare ființă există și opusul său. În general, cunoașterea principiului Yin-Yang și recunoașterea lui în natură și în interacțiunile dintre oameni ne aduce o mai bună înțelegere a vieții și a posibilităților pe care le avem în crearea unei atmosfere armonioase atât în exteriorul, cât și în interiorul nostru. Pe de altă parte, în Univers, echilibrul este menţinut prin această lege a contrariilor, legea acţiunii şi reacţiunii. Se spune că dacă lupta dintre ele s-ar încheia, nu ar mai fi posibilă existenţa Universului.
Alternanța dintre lumină şi întuneric, mișcările precise ale unor dansatori executate pe lateral, în același timp ce alți dansatori se mișcă pe vertical, mișcări lente și rapide, săriturile, aruncările, prinderile, răsucirile trupurilor dansatorilor, creează un joc coregrafic fascinant.
Un dans cu adevărat amețitor! Un Vertij! O oră fermecătoare de dans! Și nava de lumină mult așteptată, care va salva sufletele!
