Cristian Bodnărescu şi Cristina Lauric va invita Miercuri 29 iunie 2011 între 20 : 00 – 22 : 00 la comemorarea eroilor naţionali persecutaţi de comunişti în cadrul emisiunii Spiritualitate românească la Radio Zidul. În intervalul emisiunii va fi difuzată în premieră singura înregistrare cu Gheorghe Lavric, sergent, realizată în anul 1994 (www.ziarulzidul.ro şi www.ziarulzidul.ro) Regele Mihai I şi Mareşalul Ion Antonescu îi conferă Caporlaului Gheorghe Lavric Medalia Serviciului Credincios pentru fapte de arme săvârşite în războiul contra Rusiei Sovietice în anul 1942
Medalia Bărbăţie şi Credinţă cu Spade (1941-1943) îi este oferită Caporalului Gheorghe Lavric
Preşedintele Emil Constantinescu îi decernează Medalia Crucea Comemorativa al celui de-al doilea război mondial în anul 1998
,,Viaţa mea…un zbucium ce răsună până azi
Mă numesc Lauric Gheorghe a lui Samoil şi Maria, m-am născut în satul Calafindeşti din judeţul Suceava la 21 octombrie 1915, căsătorit cu Lauric Victoria a lui Diaconescu Gheorghe şi Domnica, născută în 6 februarie 1923 cu ea având un singur copil, Zamfira.
De-a lungul vieţii mele am trecut prin multe necazuri şi am fost plecat de lângă famila mea timp îndelungat.
Am plecat de acasa, în armată, la vârsta de 22 de ani, în anul 1937. În toată această perioadă am fost înrolat 2 ani în armată, 2 ani am facut concentrări, urmând apoi să particip timp de 4 ani la cel de al II- lea Război Mondial, luptând împotriva Rusiei.
În război am luptat în Regimentul II, artilerie călăreaţă, în calitate de trăgător de tun şi comandant de tun cu gradaţia de sergent. Îmi amintesc cum eram în linia întâi şi aveam inamicul în faţa ochilor, dar nu reuşeam să ochesc cu tunul în carnea umană, mereu trăgeam în văzduh. Armata ruseasca, inamicul nostru era formată tot din oameni, la fel ca şi noi. După terminarea războiului am ajuns acasă, în anul 1945, cu mantaua ciuruită de gloanţe, însă în corp nu aveam nici macar o rană. Dumnezeu m-a salvat, cu ajutorul Lui astăzi mai trăiesc şi m-a întărit să pot depăşi greutăţile vieţii.
Voi sunteţi duşmanii poporului!
După venirea mea din război, nu a durat multă vreme şi au început demersurile pentru colectivizare, în 1949. La noi în sat oamenii nu au dorit să ducă grâul la arie şi s-au împotrivit, astfel a fost creeată o revoltă locală.
La un timp lucrurile s-au liniştit în sat, însă…au urmat arestările. Eu am plecat la moară la Muşeniţa cu o căruţă de saci să-i schimb cu făină de secară. La întoarcere, cam pe unde era C.A.P. de la Botoşeniţa, Bodnariuc Constantin împreună cu un ofiţer de securitate îmbrăcat civil m-au arestat. Cu ei mai erau câţiva oameni din sat tot arestaţi. Mi-au trimis căruţa cu saci acasă şi pe mine m-au băgat într-o dubă. M-au dus la securitate la Siret. Împreună cu mine, din sat, au mai fost arestaţi următorii: Lavric Marcian, Diaconescu Dumitru, Popovici Casian, Lazurcă Sava, Saviuc Loghin, şi Ciobanu Leonte. Toţi am fost declaraţi „duşmanii poporului”. Ne-au dezbrăcat, ne-au legat la ochi şi ne-au bătut pe rând. Noaptea ne-au dus la securitate la Rădăuţi, derutându-ne mereu să nu ştim unde ne duc. Şi la Rădăuţi….Bătaie! Bătaie!
De la securitate la Rădăuţi ne-au transportat la închisoarea Galata la Iaşi, ducându-ne apoi la muncă silnică la Canalul Dunărea-Marea Neagră, la Poarta Albă din Constanţa.
În închisoare nu puteam comunica noi, cei din sat, aproape deloc; eram 30 de persoane într-o cameră; mâncarea era foarte slabă şi rea, iar noi nu aveam dreptul la pachete de acasă – dăcă primeam pachete erau aruncate la coş. Închisoare am executat 7 luni, apoi am fost trimis la Canal. Eu am fost condamnat la ispăşirea pedepsei de 2 ani, însă am fost ţinut peste termen 7 luni (aceste 7 luni mi s-au părut 7 ani!).
Când am ajuns la Canal eram foarte slabi şi…dezbrăcaţi de haine, ne-au pus să executăm culcări pe prund (era un brigadier foarte rău, Stanciu Gel din Constanţa). Eram împărţiţi pe brigăzi. În brigada unde eram eu, mai erau şi Diaconescu Dumitru, Marcian Lavric, Holoca, Prepeliţă. Brigadierul nostru era Ursu Alexandru – un om foarte bun – când aduceau “hârdăul” cu mâncare, celor mai slabi le dădea câte o porţie în plus.
Lucram în brigadă de zi şi de noapte. Noaptea veneam de la lucru uzi şi stăteam în picioare la linia 4 câte 2 ore pentru a fi percheziţionate cuferele noastre: nu aveam voie să deţinem ace sau cuţite.
Între 1950-1951 locuiam în barăci într-o colonie, erau peste 70.000 deţinuţi. Era foarte greu! Trebuia să muncim cu roaba legată, cu frânghie de gât căram lutul. Cine nu muncea nu primea mâncare! Auzeam mereu strigând la noi: „Voi sunteţi duşmanii poporului! Voi trebuie să pieriţi aici!” În faţa barăcii era un teren cu sfeclă furajeră. Deţinuţii luau pătura în cap şi mâncau noaptea sfecla, sub pătură. Dimineaţa se îmbulzeau să poată găsi un cap de peşte crud de la buncăr. Munca la pământ brut nu este uşoară fără mâncare!
În felul acesta am mai lipsit încă 2 ani şi 7 luni de acasă. Aproape 11 ani, cât era copilul meu mic şi acasă era nevoie de sprijinul meu, am fost plecat prin străini. Familia mea a dus o viaţă grea, în absenţa mea şi nu le-a fost uşor să trăiască singuri.
Astăzi, sunt bucuros de desfiinţarea C.A.P.-ului, iar noi ne-am primit pământul. În anul 1994 am fost împroprietărit cu pământul meu. Sunt fericit să lucrez bucăţica mea de teren şi să am tot ce-mi trebuie.
Viaţa mea a fost prin străini cu mult necaz!
Acum am nepoţi şi strănepoţi. Mă bucur de ei că sunt sănătoşi şi i-am putut creşte. În momentul de faţă îi mulţumesc Bunului Dumnezeu şi sunt bucuros că am depăşit toate greutăţile vieţii. Doresc să-mi rânduiască Cel de Sus sănătate să pot munci, şi să-mi lungească zilele.
Sergent Lauric Gheorghe”
Relatare dintr-un interviu realizat pe 19 decembrie 1994, de Cristina Lauric (strănepoata lui Lauric Gheorghe, la vârsta de 12 ani).
Lauric Gheorghe a decedat la 29 aprilie 2000, la vârsta de 85 ani.
Toate drepturile asupra acestui material sunt deţinute de trustul de presă Zidul
