Bună ziua. După citirea unor rubrici din ziarul Gândacul de Colorado buna m-a încântat cea numită “Un român pe lună”. M-am gândit mult şi am încercat să înţeleg ce înseamnă asta pentru mine. Ce este de fapt visul american? Să avem bani? Să avem maşini? Am tras concluzia că farmecul nu este realizarea în sine, că deşi îmi dă un sentiment de încurajare, realizările altora sunt deasemenea o povară, un ţel apăsător şi obositor. M-am gândit la românii pe care i-am întâlnit şi cât de mult îi văd încercând să se facă fericiţi, să substituie ceea ce nu mai au şi să se convingă că au venit aici ca să realizeze ceva şi că oboseala, frustrarea, munca, singurătatea şi frica eşecului fac parte din ceea ce înseamnă, cum spun ei, “viaţa de imigrant”. Îmi amintesc cum prietenii mei de aici, fiindcă îi pot numi prieteni doar pentru că vad clar în sufletul lor, mi-au spus prima dată când i-am întâlnit: “Wanda, aici ai venit ca să te chinui, primii zece ani te chinui”. ªi alţii care au spus “În America mori până la 30 de ani”. Bănuiesc că se refereau la suflet, la amintiri, la dor, la îndoieli şi la întrebarea veşnică “ªi dacă rămâneam acasă?” ªtim bine cu toţii că nu mergem înapoi de când aterizăm pe aeroportul ăla, sau debarcăm în portul ala… Mă gândesc că ar putea exista o rubrică: How Romania became my own private Neverland and how I learned to fly. O rubrică în care românii din America să înveţe cum să iubească fiecare zi, cu muncă, cu oboseală, cu stres, cu singurătate şi cu frica eşecului, o rubrică a lucrurilor mărunte din viaţa noastră de zi cu zi, o rubrică a clipei în care nu ai înţeles ce îţi spune ospătarul la restaurant fiindcă vorbeşte englezeşte şi despre mâncăruri ce nu le cunoşti, nu ai ştiut ce sunt Cheerios, nu ai vrut să-ţi usuci hainele în uscător fiindcă nu miros a iarbă de acasă şi nu ai înţeles de ce americanii beau laptele rece… Aş vrea să scriu despre acea clipă, pentru prietena mea care a zis “Wanda, cred că nu mai pot să continui aşa” şi plângea, aş vrea să scriu despre acea clipă pentru prietenul meu care a spus “am reuşit să strâng banii să merg ACASă” deşi locuieşte de 7 ani în Cincinnati şi eu am crezut că acolo e casa lui, aş vrea să scriu despre acea clipă pentru prietenii mei care mi-au spus “nu pot merge acasă fiindcă nu am acte”, aş vrea să scriu despre acea clipă pentru acea doamnă care a realizat visul american, dar merge acasă cu ‘sfinţenie’ ca să-şi încarce bateriile. Aş vrea să transmit un gând românilor care vor să atingă visul american şi aş vrea să ştie că în fiecare zi putem avea România cu noi, că nu trebuie să “ne chinuim” şi nici să “murim” până la 30 de ani.
Aici plouă urât de câteva zile. Am fost tot deprimată şi fără chef. Am ieşit pe balcon să fumez o ţigară, obicei pe care nu prea pot să-l las aşa din încăpăţânare amai mult. Era dimineaţă. M-am pus jos şi deodată cu fumul mi se depănau gânduri. Ce caut eu aici? Ce tot cred în vise şi prostii? Uite cât timp a trecut şi cu ce m-am ales? Mamă, ce zi urâtă! În timp ce mă gândeam mi-a intrat în nări mirosul ploii, în piele răceala vântului şi în faţa ochilor acelaşi cer pe care îl vedeam şi acasă. Am început să aud păsările din copacii de acasă, râsetul copiilor în drum spre şcoală în primăverile reci şi nehotărâte, slujba mea ca educatoare şi plăcerea de a simţi aerul Parângului când totul revine la viaţă. M-a trecut un fior, am gustat un liliac şi un zâmbet de copil, un mărţişor şi sărutul iubitului meu pe care l-am uitat acolo, un vin bun cu tatăl meu şi o rugăciune de Paşti la biserica din centru. M-am ridicat în picioare. Am simţit viaţă şi bucurie şi m-am gândit “azi e o zi frumoasă şi bună de muncit” pentru că mi-am amintit de unde am plecat şi încotro mă îndrept.
ªi farmecul… ah, da, ăla e în viaţa de zi cu zi.