Vom cuceri Centrul sălbatic

Colorado este un stat frumos cu peisaje demenţiale, cu oameni grozavi (mai ales românii, sau doar românii de pe aici sunt gro­zavi – credem că naţionalismul dă din coate şi iese la iveală mai ales când eşti pe meleaguri străine, departe de casa ta -, cei mai mi­nunaţi!).

Fiind în al 3-lea an în care suntem în America, acum în Colorado experimentăm cum e viaţa la ţară, vorba lui Duiliu Zamfirescu. Într-un orăşel de munte la poalele Rocky Mountains, viaţa este foarte liniştită. Nu se întâmplă aproape nimic aici, în afară de câteva spectacole cu cai, două-trei filme ce rulează la cinematograf sau autobuzele gratuite care te poartă prin oraş în timp ce şoferul îţi spune despre istoria Estes Park-ului. Venind aici în Estes Park aveam să ne confruntăm cu tot felul de oameni şi “situaţiuni” care mai de care mai interesante. Privind retros­pectiv am fi preferat să fim momentan undeva pe coasta de vest a Americii şi nu aici, dar, doar pentru că am vrut să experimentăm ceva nou am ajuns aici în mijlocul acestor peisaje superbe ale statului Colorado.

România vs. USA

Mai devreme sau mai târziu cu toţii ne schimbăm, fie că ne dăm seama sau nu… Realizăm la un moment dat că nu mai simţim ce simţeam…că nu mai credem ce credeam sau poate credem, dar într-un mod mai profund, mai complex… Realizăm că încet, încet viaţa îşi pune amprenta pe noi, iar experienţele trăite ne schimbă… Realizăm că nu putem sta pe loc pentru că viaţa tot îşi continuă cursul…şi trebuie să ţinem pasul să nu pierdem nimic. Realizăm că atunci când totuşi stagnăm, timpul nu se opreşte odată cu noi, ci merge înainte…fără noi… Realizăm că nu trăim dacă stăm pe margine şi doar privim la alţii, ci trebuie să intrăm în teren şi să dăm tot ce avem mai bun în noi.
Dorinţa de cunoaştere, curajul, spiritul de aventură şi creativitatea cu care ne-a înzestrat Bunul Dumnezeu ne-au ajutat să ajun­gem, pentru o vară în Statele Unite ale Americii. Banii investiţi în tot felul de acte şi taxe, interviu la ambasadă, bilet de tren, respectiv de avion au fost mulţi într-adevăr, dar, cu gândul că o să reuşim să îi recuperăm, am păşit cu încredere mai departe, pas cu pas. Parcă mai ieri ne bucuram de primul nostru zbor peste ocean!
În schimb, timpul s-a scurs cu repeziciune în clepsidra vremii. Acum, după o lună şi jumătate de “work & travel” în America, începem să comparăm locul de unde am plecat cu locul de unde am ajuns, pornind de la cultură, politică, mentalitate, civilizaţie, educaţie şi încheind cu posibilităţi de a-ţi găsi o slujbă bună, salar (ne)motivant, taxe din salar care merg la stat, respectiv un mod de trai cât de cât, decent.
Odată ajunse în America am realizat că viaţa aici nu e roz şi câinii nu au colaci în coadă, aşa cum cred mulţi dintre cetăţenii patriei noastre. Dacă stai pe margine şi te mulţumeşti doar privind la ceilalţi, ai toate şansele să ajungi niciunde! În schimb, frumuseţea şi farmecul naturii te fascinează! Pe înserate, îţi dai seama că tocmai ai avut parte de “another day in paradise!”. Colorado este într-adevăr un stat frumos!
Am avut parte şi de bune şi de rele până acum. Cei de la CIEE (Council on International Educa­tional Exchange) de exemplu au promis că vor fi alături de noi, dar, spre surprinderea noastră, nu au fost. Astfel, a trebuit să ne informăm în dreapta şi în stânga de pauzele din timpul muncii de care alţii nu ne-ar fi spus, de taxele care ni se iau la fiecare salar, spre uimirea noastră fiind o sumă considerabilă, încă în dispute. E normal pentru un student internaţio­nal să plătească taxă o sumă de aproximativ 200 de dolari la un salar de 1000 pentru un stat de care el de fapt nu aparţine? Întrebările sunt multe. Răspunsurile echivoce…
Până la urmă totuşi America are famecul ei şi dacă vrei să faci ceva, ai multe posibilităţi! Îndrăzneşte pentru ceva mai mult!

De la o Ţară la altă Ţară

Nu am visat niciodată să ajungem pe meleaguri americane. Ni se părea mult prea departe, prea complicat şi un pic cam scump pentru bugetul nostru. Dar ime­diat ce am luat hotărârea de a veni în State ne-am pregătit mora­liceşte pentru despărţirea de prietenii noştri care rămâneau acasă şi mai ales pentru timpul bun pe care speram să-l descoperim aici. După vreo 4 luni, în care am tot plătit taxe după taxe către programul care ne-a adus aici (CIEE), ne-am trezit în aeroportul Otopeni, luându-ne rămas bun de la toţi cei ce ne-au fost familie în ultimul an. Plecam cu acelaşi entuziasm, vis-à-vis de America, entuziasm care ne-a urmărit tot anul. Eram sigure în acel moment că ne va fi bine, şi locurile vor fi frumoase (în a doua privinţă nu ne-am înşelat), şi în situaţia în care nu va fi aşa cum am crezut, cei de la CIEE ne vor ajuta. Următorul pas pe care l-am făcut, din avion, a fost în camera de hotel în care am fost cazate. “That’s a big thing we thought, we can afford to stay in a hotel for the whole summer!” Am fost primite cu politeţea şi ospitalitatea americană de şeful nostru. Prima zi a fost cea mai grea pentru fiecare dintre noi. Nu ştiam la ce să ne aşteptăm, nu ştiam cu ce fel de oameni vom avea de-a face. Mare ne-a fost mirarea când am urcat în birou şi la salutul în limba engleză ni s-a răspuns în limba română. Încurajator! În zilele ce au urmat am început să cercetăm terenul, să ne formăm o părere, să căutăm răspunsuri la întrebările de mai sus. Am realizat în scurt timp că şeful nostru putea fi ca­racterizat printr-un singur cuvânt – avariţie – şi nu a fost deloc plăcut pentru noi. Ştiam că zâmbetul american înseamnă doar politeţe dar nu ştiam că se pot ascunde atât de multe în spatele lui. Nu ne erau respectate clauzele contractului pe care l-am întocmit cu acesta prin intermediul CIEE-ului.
Orele de muncă nu erau aceleaşi, nici banii conform contractului, nici pauzele care ar trebui să le avem conform legii statului Colorado. În schimb stătea cu ochii pe noi să nu-i “furăm” banii. Are el o vorbă: “this is my money, my business, my time!”. A ajuns să stea după noi să ne păzească să vadă dacă nu cumva tragem de timp pentru a primi mai mulţi bani. Însă i-am pus nume de cod – Stela, şi am început să-i arătăm cum se fac treburile la noi în ţară. L-am chemat de vreo trei ori să vorbească cu noi şi de fiecare dată îi ziceam să ne spună în faţă dacă are ceva de spus. Şi în acelaşi mod i-am arătat cum ne luăm noi drepturile. Am aflat în cele din urmă că aveam dreptul la o pauză de 10 minute plătită, la fiecare patru ore, şi ne-o luăm în fiecare zi. Am reuşit să facem în aşa fel încât să ne facem noi rost de cele şapte ore pe zi făcând toată treaba care ni se cuvine. Până acum o parte din trea­ba noastră o făcea el…” ca să ne ajute”, şi i-am cerut să n-o mai facă pentru că e timpul nostru. Avem şi noi “our time, our money, our business!”
Ni s-a părut foarte distractiv când într-o bună dimineaţă, i s-a plâns unei colege de servici că “fetele astea mă sărăcesc, le ia aşa de mult să-şi termine treaba”. Spuneţi-ne voi dragi români-americani cum ar putea 4 românce cu vârstele între 20 şi 22 de ani să reuşească să sărăcească un American avar?!
Revenind la Colorado, ne-am dat seama că ne place foarte mult priveliştea de care o să mai avem parte încă o lună. Suntem la 2500 de metri altitudine în mijlocul unor munţi superbi. Dar ne mai place că putem să-i privesc pe americanii, cu care avem de-a face, cu superioritate, pentru că ei ne dau poziţia asta. Ne place că avem acces la atâtea lucruri, la ca­litatea americană şi la preţuri avantajoase. Ne place că am avea de unde duce cadouri la toată lumea de acasă, asta bineînţeles dacă ni se vor plăti cum se cere, toate orele lucrate.