Duminică 22 noiembrie, 2009 a fost o zi, pe care o așteptam să fie mai emoționantă, pentru alegerea unui nou președinte al României! Febrilitatea evenimentului începea să fie simțită pe meridianele lumii, locuite, mai mult sau mai puțini de cetățeni români. Procesul votului, în afara granițelor României, s-a desfășurat după o strategie calculată de către Ministerul Afacerilor Externe, pe durata a 35 de ore. Astfel din îndepărtatul continent australian și din insula Noua Zeelandă, încă de sâmbătă seara au început să se adune numărătoare voturilor. Pentru a facilita accesul la vot, au fost amplasate aproape 300 de puncte de votare, în 92 de țări de pe mapamond.
Grație transferului rapid al informației prin tehnologia de comunicare actuală, sâmbătă seara la ora 20.10 (ora Bucureștiului, 7.10 AM ora Aucklandului) puteam afla cine a fost prima persoană, care a votat în acest prim tur de alegeri: d-na profesoară Adina Giurgiu, președinta Asociație „Doina” a românilor, din orașul Auckland, Noua Zeelandă. A fost însă mai greu, cred că aproape imposibil să se afle, în schimb, cine a fost și ultima persoană care și-a depus votul în urna prezidențialelor române, pe coasta de vest a Americii, care și-a închis secțiile de votare la ora 21.00 (ora locală).
La New York, comunitatea românească a răspuns foarte bine la exercitarea acestui drept fundamental, prin care fiecare cetățean român, indiferent de locația sa geografică, are șansa de a-și exprima opțiunea sa, liberă, pentru alegerea președintelui României.
O porțiune mică din Strada 38, colț cu 3rd Avenue din Manhattan, New York, unde se află clădirea Consulatului României, devenise în acea duminică, subit, foarte agitată. Se răsfrângeau glasuri vorbind într-o limbă necunoscută, la auzul căreia trecătorii matinali se opreau, puțin curioși, după care neînțelegând nimic, se uitau la plăcile de alamă lucitoare de pe pereți, realizând că este vorba despre o secție consulară. Pe stradă se vorbea românește, se auzea cum unii se salutau cu reverie, se vedea cum alții își dădeau mâna într-o strângere fraternală, iar alții, mai timizi, poate pentru prima dată acolo, așteptau în tăcere, la intrare.
Așa după cum se spune, prima impresie contează, de aceea dl Consul Pietro Lucian Pavoni era chiar la ușa de la stradă, încercând diplomatic, să schițeze un protocol ad-hoc, ajutat de către un angajat al Consulatului. Printre ușile de sticlă mată, încadrate în rame de aluminiu, răzbăteau vocile unor cetățeni mai în vârstă, care nu înțelegeau procedura de vot. Unii nu aveau actele necesare unui astfel de proces. Se argumenta că „păi nu vedeți domnul consul, că eu vorbesc foarte bine românește, sunt român… ce mai… lăsați-mă să votez!” Dar fi fost prea simplu să spui doar sunt român, în cel mai curat grai românesc, după care să fii lăsat să ștampilezi hârtiile de vot. Unii chiar au crezut că așa se va întâmpla! Coada părea a fi mică, dar de la intrarea laterală, de pe Strada 38, trebuia urmat un urcuș sinuos, pe scările care duc la o sală de lectură a Insitutului Cultural Român (I.C.R.). Acolo se instalaseră câteva cabine de vot, monitorizate de aproximativ 6 persoane, care se ocupau de logistica necesară acestui proces.
După completarea a două formulare tip, m-am așezat și eu la rândul din fața mea, pentru a urca spre urnele de vot. Alături de mine erau alți compatrioți, care veniseră, de bună seamă, pentru a face o schimbare în policromia socio-politică românească. Vom putea noi oare? M-am întrebat privindu-i discret, ascultându-le rețetele de bucătărie politică. Printre capetele din față se auzeau frânturi de comentarii pe seama alegerilor din România, unii acuzau fraude electorale iar alții se plângeau că nu au pe cine alege, dar că au venit totuși la vot. Pentru ce?! Pentru un comentariu politic? Pentru o șuetă socială, sau pentru influență de vot, de ultimul moment?
Chiar în fața mea, un grup mic de cetățeni, mândri că au ajuns să voteze la New York, aruncau comentarii după comentarii… „Nu vezi dom-le, nici unul nu e bun… Ce e acum: România lui Geoană? România lui Băsescu? Eu votez cu Crin Antonescu…!” Altul, un domn la 60 de ani, puțin rotunjor la față, ce părea obosit de viață, demara mereu expresii nostaligice à la „Ceaușescu era bun, dacă mai era în viață, l-aș fi votat pe el, să vezi cum i-ar fi curățat el pe toți corupții din guvern..!” Dar Ceaușescu e mort de mult (sic!), însă domnul acela tocmai îi văzuze poza minisculă, pe un poster transparent, lipit pe pereții interiori ai I.C.R, unde se scrise puțină caligrafie și istorie. Fostul dictator era încruntat, încât părea gata de căsăpeală… expresie care a plăcut domnului nostalgic de istorie torsionată. Imediat, un alt domn, nu are importanță numele, care este însă nelipsit de la evenimentele politico-culturale ale Consulatului României, completă debitarea verbală a prietenului său… „Da, eu cred că ar fi stârpit cel puțin 300 dintre toți parlamentarii de astăzi!”
Comentariile deveneau puerile, de-a dreptul caraghioase, dublate de un gen de politică aplicată diletant, dar cu voce tare și cu un curaj copiat din dramele cu proști, ale lui Caragiale. Cea mai mare dilemă a acestora, nu era votul în sine, ci neînțelegerea unui citat, aplicat cu litere de plastic, mare, pe holul I.C.R, în limba engleză: „communism never happened”. Nimeni din cei care-l citeau nu păreau a-l înțelege, pentru că sub acesta nu se afla nici un nume, deci de unde provenea? Unul dintre ei, cel cu exterminarea a 300 de parlamentari de către Ceaușescu, zice, căutând o aprobare auxiliară, undeva spre mine, că ar fi trebuit să scrie „the communism genocide never happend”! Lângă el, doamnele au tăcut brusc, un alt domn a tușit încurcat, iar eu m-am încruntat imperceptibil. Dându-și seama de prostia rostită, politicianul de moment, deveni arămiu la față, căutând să-și înghită vorbele, dar era prea târziu. Și-a înghițit doar saliva, venită abundent, din cauza emoției. Și doar cu câteva minute înainte se lăudase cum, în trecutul lui anticomunist, fusese arestat de către Securitate, dus la carceră și torturat. Dilema devenea și mai apăsătoare, pentru că se mergea le vot unde, spunea ei, cel puțin unul dintre candidați dansase, în tango, pe anumite valuri din trecut, tocmai cu acel comunism.
Eu tăceam, ascultând vocile care aruncau cuvintele într-o ploaie fină de salivă, gândindu-mă pentru cine votez. Rândul înainta încet, românii deveneau din ce în ce mai deștepți, odată cu apropierea de camera cu urne. Dar, hop, o altă dilemă la ușă, ca o ultimă piedică înainte de trimfalul vot: două hîrtii de vot pentru referendum, lipite de perete, păreau a fi extrem de greu înțelese de către micul grup din fața mea: „Cum adică, spunea tot acel dom isteț – care plasase perla cu comunismul – unicameral? Da, vreau să se reducă numărul de parlamentari la 300, dar nu vreau unicameral, adică stai așa, nu înțeleg, de ce nu a bun bicameral? Sau să nu se reducă numărul… ori nu, să se reducă… pentru că prea s-au îmbogățit pe banii noști, dar ce să fie unicameral?” De-ar mai fi trăit Caragiale…
În final, după aproape 2 ore de așteptare, am ajuns în fața biroului de verificare, unde lăsam formularele completate și ni se vizau documentele de indentitate. Pe reduta democrației, printre membrii comisiei electorale, l-am remarcat pe dl Culian, directorul ziarului „New York Magazin”. Părea absorbit de seriozitatea momentului, de aceea nici nu am insistat să-l salut. Mă ardeau palmele pentru a-mi pune și eu votul în urne. Ei bine, chiar înaintea mea, domnul cu dilemele se oprește și ridicând din umeri, zice: „eu nu pot să votez, pentru că nu am documentul (titlul de călătorie) eliberat la timp…!” Râde apoi mânzește, după care se uită la cutiile de carton unde se adunau voturile, imaginându-și probabil, că a pus și el ștampila, schimbând soarta țării!
Un vot în minus de la el, un vot în plus de la mine și de la alții care au așteptat cu răbdare, ca prin voința lor exprimată liber, viitorul țării să fie mai bun, mai curat, mai plin de speranțe.
