ZENOVIE CÂRLUGEA
CONTRIBUȚII LA „METAFOROLOGIA” ROMÂNEASCĂ:
MIRELA-IOANA DORCESCU: „SEMIOTICA METAFOREI.
INDUCȚIA METAFORICĂ ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ”,
Editura Eurostampa, Timișoara, 2022, 402 p.
În prefața la o lucrare de gramatică din 1999 (la bază teză de doctorat, „Expresia verbală a modalității”), profesorul univ. G. I. Tohăneanu vedea în autoarea Mirela-Ioana Borchin [Dorcescu din 2017] o „adeptă mărturisită a interdisciplinarității”, care, preluând date din științele afine lingvisticii, le încrucișează „atât de coerent și de convingător, încât logica, semiotica și gramatica par a fi dus-o într-o dulce frățietate de la începuturile lumii”.
De-a lungul carierei universitare la Universitatea de Vest dinTimișoara, autoarea a publicat o seamă de lucrări de limbă literară și gramatică, dovedind un simț aparte pentru anumite aspecte ale lingvisticii, îndeosebi pentru semiotică, hermeneutică, teorie literară și pragmatică, cu aplicații memorabile, de mare profunzime, pe opera poetică a scriitorului Eugen Dorcescu (este îndeobște cunoscută stăruința din ultimii ani de a-i edita operele, inclusiv jurnalele și volumele de poeme din „opera submersa” / de sertar).
Recenta lucrare, „SEMIOTICA METAFOREI. Inducția metaforică în poezia românească” (Eurostampa, Timișoara, 2022, 402 p.), dedicată Poetului la jubileu, dovedește, în continuare, interesul și buna specializare în domeniu, cu ilustrări de texte din spațiul metaforei și al simbolului.
După o trecere în revistă a unor chestiuni de metaforologie (privind direcțiile în care a evoluat cercetarea „metaforei”: semantică, sintactică, pragmatică, precum și tipurile de metafore, de la cele „de uzaj” lingvistic la acelea „poetice”, simple ori mai complexe, până la clasificarea lui Blaga în „plasticizante” și „revelatorii”), autoarea ne prezintă, într-un al treilea capitol, „teza inducției metaforice” în concepția lui Eugen Dorcescu, cunoscutul poet fiind și autorul unor lucrări în domeniu, precum „Metafora poetică” (1975), „Embleme ale realității” (1978), „Poetica non-imanenței” (2009), la care am adăuga atâtea și atâtea referiri și mărturisiri „pro domo”, cu trimitere directă la limbajul poetic, la estetica și metafizica operei poetice, din cele două volume ale Jurnalului său, editat în 2020 prin grija Mirelei-Ioana Dorcescu.
Lărgind cadrul la poezia românească, această cercetare privind „inducția metaforică” constituie, în definitiv, miezul lucrării, autoarea venind și cu unele „completări la teza inducției metaforice” (metafora „adverbială”, inducția în cadrul „grupului verbal”) și, mai mult chiar, dovadă că poate face din lingvistică o „disciplină vie, atractivă, pasionantă”, venind cu exemple cât mai variate din autori români clasici, moderni și contemporani: Mihai Eminescu, Al. Macedonski, George Coșbuc, O. Goga, Ion Minulescu, A. T. Stamatiad, Ion Pillat, T. Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Benjamin Fundoianu, Eugen Jebeleanu, Al. Philippide, Ștefan Aug. Doinaș, Radu Stanca, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Șerban Foarță, Nichita Stănescu, N. Turtureanu, Lucian Bureriu, Zoia Elena Deju, Dumitru Mălin, Ana Pop Sîrbu, Lörinczi Francisc-Mihai și, desigur, Eugen Dorcescu, „clasicul în viață”, cu mirabila sa operă, de la antologia „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie” (2015), la „Elegiile de la Carani” (2017), „Agonia caniculei” (2019), „Biblicele” (2021), „Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme” (2022) și „Leviatanul” (2022). Cum se poate ușor vedea, în ilustrarea „tezelor” sale privind realizarea „metaforei” și „simbolului” poetic, doamna Mirela-Ioana Dorcescu apelează la variate discursuri poetice, acoperind întreaga plajă lirică, de la romantismul eminescian, poezia de tranziție și tradiționalistă, la modernismul interbelic, generațiile postbelice, până în actualitate.
În ultimele zeci de ani, mai exact în a doua jumătate a secolului al XX-lea, despre metaforă – figura de stil deținând „regalitatea” expresivității poetice, generând un anumit tip de discurs – s-a scris din punctul de vedere al „semanticii” implicate, precum și din considerente gramaticale și pragmatice (Paul Ricoeur, Michel Riffaterre, Henri Suhamy, Georges Kleiber, Anne Reboul, Jaques Moeschler, Eugen Dorcescu, Elena Slave ș.a.).
„Metaforologia”, denumită astfel de Gérard Genette („Figures”, 1978) nu este decât o restrângere a câmpului retoricii, de la „ars loquendi” la „teoria figurilor”, în speță la problematica metaforei, aceasta fiind figura de stil care, cum scrie autoarea, „asigură specificitatea discursului/ textului poetic”. Desigur, una este metafora în textele clasice (ornament stilistic, raționalist), alta în discursul poetic romantic, ca la Eminescu („poet romantic pursânge”, însuși definindu-se astfel: „Eu rămân ce-am fost: romantic.”), alta metafora în lirica modernistă din interbelic și alta, bunăoară, la Nichita Stănescu, la Doinaș ori Eugen Dorcescu, uneori „poezia întreagă fiind o metaforă”, de varii teme (cum aprecia undeva M. Sorescu), ceea ce exprimă o „stare poetică”, un stil de gândire concretizat textual, un „discurs” engramat în sens metaforic și simbolic, un mod de a ființa în limbaj, în concordanță cu o mai recentă gândire filosofică, cea heideggeriană (poezia ca limbaj „în formă pură”, revelator, evocând Ființa). Sau, mai bine zis, ca să ne exprimăm în cuvintele autoarei, am avea de a face, în această translare „dinspre metaforă spre simbol”, cu acel major rol al „inducțiilor metaforice și al grefelor” în realizarea simbolului artistic.
„Numim inducție metaforică – scria poeticianul timișorean – atracția semantico-stilistică exercitată de substantivul metaforă asupra verbului de care este legat printr-un raport gramatical oarecare, atracție în urma căreia verbul însuși se metaforizează” (1975: 51). Astfel zis, „inducția” respectivă implică atât „atracție” (de natură semantică și stilistică), precum și o „direcție” de exercitare a influenței „dinspre metafora substantivală spre verbul asociat”, supus procesului de metaforizare. Exemplele date de autor din poezia lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Philippide etc. erau destul de concludente, ceea ce a bucurat, desigur, pe membrii comisiei de doctorat, în frunte cu G. I. Tohăneanu. De remarcat că teoria „inducției” metaforice era lansată în același an, 1975, când Paul Ricoeur (1913-2005) introducea în poetica franceză, adică în „metaforologie”, conceptul de „metaforă vie” (lucrare tradusă la noi mai târziu, în 1984). Cam tot pe atunci apăreau studiile unor poeticieni precum H. R. Jauss, Georges Kleiber, Pierre Fontanier, Irène Tamba-Mecz, H. F. Plett, Michael Riffaterre, Gérard Genette, Anne S. Scott, J. R. Searle, Tzvetan Todorov ș.a.
Teza „inducției metaforice” îi aparține, se știe, lui Eugen Dorcescu (vezi lucrările sus-menționate) și ea este socotită de autoare însăși „cheia tratării metaforei drept acțiune discursivă majoră, de amploare variabilă, întotdeauna modelatoare de discurs poetic și, uneori, identică acestuia”. Termenul de „inducție”, introdus în poetica românească încă din 1975, s-a dovedit operațional în structurile metaforice complexe, căci, pornind dinspre grupul nominal spre cel verbal, sunt antrenate în acest sens și „unități lexico-gramaticale din proximitatea unei metafore nucleu”, iar când acestea țin de o altă clasă lexico-gramaticală decât substantivul, exprimă calitatea de „metafore induse”. De unde „coerența” întregului discurs poetic, cam ceea ce zicea Sorescu în „Postfața” la „Tinerețea lui Don Quijote” din 1968, despre poezia tinzând a fi cât mai „concisă”, chiar „algebrică”: „Urmăresc mișcarea literară din mai multe părți și am impresia a observa această tendință a poeziei moderne. Nu spre comparație, ci spre metaforă. Nu spre metaforă la vers. Întreaga poezie – o metaforă” (s.n.).
Complementară teoriei „grefei” (T. Vianu), inducția – generatoare de discurs metaforic – este un fenomen complex, relevabil la nivelurile semantic, sintactic și pragmatic, iar în viziunea lui Eugen Dorcescu inducția metaforică se limitează la calitatea de „liant între structura formală și cea semantică a metaforei”, deci ar fi vorba de o acțiune semantică „de contaminare, în care sunt antrenate întotdeauna părți de vorbire diferite, având, deci, repercusiuni sintactice”. Modelul „formal” al metaforei, elaborat în 1975, a fost completat cu modelul „semantic”, dezvoltat de teoreticianul timișorean, în anii următori, în studii și articole, adunate în 2009 sub titlul „Poetica non-imanenței”.
Autoarea urmărește, apoi, „dezvoltarea” tezei lui Eugen Dorcescu privind „inducția metaforică” în ipostazele discursului „științific” (ilustrând „universalitatea” referențială) și, deopotrivă, „poetic” (cu exemple din marea noastră poezie), precum și în construcția „simbolului artistic”. „Ni se prezintă, așadar, în „Poetica non-imanenței” – scrie autoarea – un tip particular de simbol, compozit, derivat din expansiuni metaforice personificatoare și de-personificatoare, axat pe ființa umană și pe raportarea ei la cosmos. Nu avem știință de un alt teoretician/ interpret care să se fi pronunțat la fel de clar, de exact, ca Eugen Dorcescu, referitor la tehnicile de articulare a unui simbol artistic./ A nu se înțelege, totuși, că Eugen Dorcescu este singurul semiotician care leagă, în poetica românească, simbolul de metaforă sau de personificare. În această privință, în deceniul al optulea al secolului trecut, Domnia Sa se înscrie într-o paradigmă teoretică relativ omogenă, alături de alți specialiști români în poetică”. Este epoca unor teoreticieni de mai larg ecou universitar și chiar cultural: Ion Coteanu, Sorin Alexandrescu, Ecaterina Mihăilă…
Foarte interesante ni se par considerațiile privind „rolul inducțiilor metaforice și al grefelor în realizarea simbolului artistic antropocosmic”, exemplele din marea poezie (v. simbolul „omului-astru” la Eminescu, al „omului-fantă” la Nichita Stănescu, al „femeii-cupă” la Radu Stanca, al „lupului” sau „omului-foc” la E. Dorcescu, precum și altele) fiind destul de lămuritoare. „Prezența acestuia (a simbolului artistic, n.n.), constată autoarea, vorbește întotdeauna despre profunzime, măiestrie, rafinament, noblețe. Fiecare dintre autorii poemelor ce ascund sau echivalează un simbol antropocosmic are vocația metaforei și a simbolului și își justifică, prin izbânzile estetice, un loc de frunte în istoria poeziei românești” (p. 267).
Doamna Mirela-Ioana Dorcescu are cu adevărat vocație hermeneutică, Domnia Sa citește textele cu atâta atenție, încât intră în „pielea” poetului, cum se zice, reușind a decodifica sensuri și semnificații, dincolo de orice tranzitivitate a textului. Este aici, desigur, un exercițiu mai vechi în care și-a dovedit spiritul de hermeneut experimentat (a se vedea lucrările dedicate analizei poetice dorcesciene, îndeosebi eseul hermeneutic, în dialog cu poetul, „Etern, într-o eternă noapte-zi” din 2016 și „Hermeneia” din 2019., prin care a dovedit că nimeni până la Domnia Sa nu a citit în așa profunzime și cu o viziune atât de empatic-cuprinzătoare poezia lui Eugen Dorcescu.
Cavalerul templier, din fantasmaticele viziuni lirice ale medievalității, este, totodată, un vrednic înduhovnicit, pătruns de lumina misterială a dumnezeirii. Jurnalele sale rețin, în unele situații secvențiale diaristice, anumite sentențe evanghelice, citatul biblic venind să rotunjească o meditație, să accentueze o stare de spirit, să pună un sens și să sugereze o rezonanță, o referință, o situație, un aspect. „Omul de pământ” (a se vedea și antologia lirică „Omul de cenușă” din 2002) din meditația autorului, prin îndelungatul exercițiu al cercetării „celor de Sus”, ajunge să fie o „ființă duhovnicească”, năzuind la un loc în „poporul lui Dumnezeu”. Este năzuința supremă a acestui spirit, care, negând imanența, imunditatea, contingențialul, își îndreaptă toate antenele ființei sale către Dumnezeire, o deschidere în zariștea unei pacificări de idealitate și transcendență.
Altfel zis, poezia lui Eugen Dorcescu intră într-o reverberație de cuget și simțire cu textele biblice, constelația cardinală a ideaticii sale. Teme, motive, laitmotive, obsesii, trăiri, convingeri, în general o întreagă lume de „simțiri” și „imagini” freamătă în poezia sa, astfel că o abordare a acesteia fără o raportare la spiritualitatea creștină ar secătui-o de sensul ei major. Numai de-am aminti câteva titluri de cărți, îndeosebi traducerile empatic-dolorice din vol. „Biblice” (2021), precum și o antologie de felul celei intitulate „Abyssus abyssum invocat” (2009) – motiv reluat frecvent în Jurnal – și tot am realiza că referențialitatea liturgică oferă poeziei dorcesciene plinătatea transcendenței, sentimentul siguranței și împlinirii rostului său pământean, bucuria iluminării întru Dumnezeire…
Iată, bunăoară, și un fragment dintr-o poetă a zilelor noastre, destul de lămuritor pentru felul de intrare în rezonanță cu ideatica textului, venind dinspre teoria inducției metaforice, în cadrul „grupului verbal”:
„În fine, în strofa:
«Și perseidele fulguiau
suav și august
deasupră-ne…
(Zoia Elena Deju – Fulguiri)»,
lanțul inductiv este declanșat de un element nominal subtextual. Meteori de culoare deschisă, care se observă în lunile iulie-august, perseidele au fost considerate de catolici «lacrimile sfântului Laurențiu», sărbătorit în 10 august. Particule de praf cosmic, în nuanțe de alb, cad agale din preajma Căii Lactee, în nopți estivale, precum o ninsoare magică. Ei bine, terțul absent #ninsoare (de perseide)# determină asocierea perseidelor cu verbul metaforic fulguiau, care induce metaforele adverbiale suav și august. Foarte interesantă este introducerea în context a adverbului august, omograf cu substantivul ce denumește luna în care se contemplă perseidele”. („5. Completări la teza inducției metaforice: metafora adverbială. Inducția metaforică în cadrul grupului verbal”, p.280).
Reținem din „creionul” final că „viziunea sa (a lui Paul Ricoeur, pentru care materia poeziei era o „metaforă vie”) și a lui Eugen Dorcescu sunt concordante”, poeticianul român demonstrând, cu instrumente novatoare și eficiente, că „vigoarea metaforei o transformă în poezie”, ceea ce îl încadrează perfect, „prin crearea unui model teoretic al metaforei, în contextul epistemic al sfârșitului de secol XX”. Mecanismul „inductiv” descoperit, în urma unor îndelungate scrutări, de teoreticianul timișorean „acționează logic, cu precizie matematică” și „se pretează la abordări interdisciplinare”. Sunt suficiente argumente pentru o „semiotică a metaforei”, desigur „în limitele definiției morrissiene a semioticii tripartite. Până la urmă, totul e semnificare și semioza e nesfârșită… Mai cu seamă în artă”. Și mai cu seamă în relație cu „plăsmuirile” metaforice și simbolice. Cu observația că în modelul simbolului artistic propus de Eugen Dorcescu „omul se contopește cu cosmosul”…
Așadar, „în poetica timișoreană, întemeiată de G. I. Tohăneanu, există continuitate”, Eugen Dorcescu situându-se „cel mai sus, prin realizări”. Este un Maestru (și în același timp „Poet al metaforei”) al unor generații de împătimiți hermeneuți, scrie autoarea, „în rândul cărora mi-am găsit locul”.
Reținem și propozițiile din finalul care arcuiește un nimb pe fruntea poetului „clasic în viață” și „metaforologului” Eugen Dorcescu: „Poet al metaforei, atât în lirica originală, cum am arătat în repetate rânduri, cât și în stihuirile biblice. Se așază, deopotrivă, alături de marii teoreticieni ai metaforei din final de secol XX și alături de marii poeți români ce au izbutit să meșteșugească, ingenios și original, suflul devastator al metaforei-poezie”.
Sunt concluzii verificabile, la care subscriem, în deplină cunoștință de cauză, cunoscând regimul năzuinței transcendente al liricii dorcesciene, precum și, din alte texte, concepția onto-cosmică despre lume, viață, univers, totul reverberând, cu mare luciditate, într-o vie articulare și trăire a „relației cu Dumnezeu”. O metanoia ziditoare, pusă în operă de un atlet al meditației în perspectiva mântuirii biblice/ redempțiunii creștine, având ideal pe „Dumnezeul nevăzut și atotputernic”. Un „poeta natus”, dar și de un „poeta doctus”, de ce nu și un „poeta artifex”, dacă avem în vedere dexteritatea de a struni ritmurile clasice și moderne ale poeziei, în mirabile „inducții metaforice”, precum și abilitățile unei creații de viziune holistică, transfiguratoare și prelungă alonje în idealitate și transcendență.
NB. Nici nu se putea o mai potrivită imagine de copertă: „Școala de la Atena”, vestita frescă alegorică a renascentistului Rafael de la Palatul Apostolic din Vatican, sugerând, prin gânditorii din secole diferite convocați pictural, în frunte cu Platon și Aristotel, idealul „kalokagathia”, în care Binele, Adevărul și Frumosul sunt intrinseci Muzicii, Poeziei, Filosofiei, Înțelepciunii, artelor și virtuților în general…
Tg.-Jiu, 5-6 ianuarie 2023
