Lipsit de falsă pudoare, Alexandru Petria, în romanul “Zilele mele cu Renata”, care va apărea în curând la editura bucureşteană Tritonic, scrie despre foamea relaţiilor sexuale ale unui tânăr de 21 de ani care şi-a început viaţa sexuală într-o sală de ghipsare, transformată, pentru o noapte, în iatac de nebunii. Pentru adolescenţii anilor 60- 70, avizi de scene amoroase, romanul, care abundă în scene “fierbinti”, ar fi fost un deliciu. Dar astăzi, când sexul este explicit şi “la vedere” în reviste şi pe canale TV, tresăririle erotice ale cititorilor, adolescenţi sau adulţi, sunt sigur la cote mai reduse.
Dacă cititorii nu urmăresc doar experienţele sexuale al eroului observă că romanul prezintă o adevarată colecţie de tipologii feminine. Renata, femeia senzuală cu insticte primare, adevărată şcoală de sex, mândră de tânărul intelectual pe care îl iniţiază în tainele plăcerilor umane primordiale. Oana cu vergeturi, dar neinhibată de ele, Ana cu doi copii acasă şi cu multă grija pentru curăţenie, Monica, băutoare, dar bună bucătăreasă, Viorica surdo-mută, harnică şi tăcută, un adevărat prototip feminin de cuminţenie prin muţenie, atât de drag bărbaţilor (este bine cunoscut aforismul masculin “tu să taci când vorbeşti cu mine!”). Nadia septuagenară, doctoriţă pensionară, decomplexată, aduce în discuţie perioada revoluţiei sexuale declanşată în anii ’70 de mişcarea hippy. Cunoscătoare şi în pictură şi în amor, stăpâna unui Schnautzer uriaş, Nadia îi lasă eroului, explorator al ţinuturilor umane sexuale, o alergie la smântână. Mioara, fumătoarea de iarbă, care s-a ales cu o maternitate la 16 ani, Angela robustă, numai bună de sapă.
Tănărul jurnalist şi autor de proze scurte Marius are un mentor, profesorul Anton, un critic corect şi virulent, suportat cu răbdare şi respect de erou. Minerva, soţia prietenului şi mentorului Anton, intelectuala “cu sâni nostalgici”, ajunge şi ea în patul eroului, din proprie voinţă şi nesilită de nimeni, cu atât mai puţin mustrată de conştiinţă.
Cum aproape toate femeile din viaţa lui Marius erau căsătorite şi de niciuna nu a divorţat soţul din motive de adulter, eroul are la un moment dat o remarcă plină de vinovat- umor: “Dacă minciunile dintr-o viaţă s-ar transforma cine ştie cum în apă, camerele noastre ar deveni sicrie cu înecaţi în oraşele ce şi-ar arde ultimele lumini în străfunduri, până ar dispărea rând pe rând bulele de oxigen, ca şi speranţa într-un mâine, la adâncime. Dacă până acum n-am reuşit să învăţ să mint acceptabil, n-o s-o fac nici acum.”
Romanul abordează şi subiectul bolilor psihice. La un moment dat, Renata face o depresie, nu aflăm din ce motiv, şi e internată într-un sanatoriu pentru depresivi, sanatoriu de unde se poate pleca în weekend. Şi pleacă pentru o sâmbătă şi o duminică împreună cu personajul principal, într-o cameră de hotel, unde, înarmaţi cu provizii alimentare suficiente, reeditează zilele de amor carnal “marca Renata”.
Mai apare însă o psihopată, filatelista Corina, arhitectă părăsită de bărbatul ei, un Don Juan profesor de geografie. O revistă cu sadisme porno declanşează un uragan sexual în trista şi resemnata Corina, care devine o devoratoare de bărbaţi, la început la figurat şi în final şi la propriu, când îl ucide pe inginerul Laurenţiu, ultimul partener, şi îi prăjeşte în tigaie părţile anatomice pereche ale sexului, fuduliile, pentru a-şi oferi o cină.
Dacă Renata, cu calităţile şi furiile ei, îl cucereşte sexual şi îi crează eroului o adevărată dependenţă, controlată totuşi de rezerva de a se afişa cu ea, nu atât pentru că era căsătorită cu un şofer de TIR, cât pentru că era ţigancă, dar o ţigancă perfect integrată în convenienţele sociale, Minerva îl cucereşte şi intelectual. Are un « parfum » de doamnă, nu vorbeşte mult şi fără rost, e genul de femeie pe care chiar ar lua-o de nevastă.
Romanul se termină destul de abrupt, ca o cădere în gol, atunci când Anton şi Minerva mor într-un accident de avion. Durerea provocată de moartea, celor doi, prima confruntare cu moartea unor prieteni, îl ajută să pună punct relaţiei cu Renata şi să înţeleagă că Minerva era iubita. Şi îi dăruieşte Minervei ultimul capitol al romanului, denumit “Zilele mele cu Minerva”, capitol identic cu primul, ca şi cum, tot ceea ce părea demn de trăit şi povestit ar fi trebuit să fie legat de Minerva nu de Renata.
Alexandru Petria este un narator viguros si inventiv, iar pretextul pentru desele scene care se derulează în pat este de fapt terapie prin literatură, nu viciu. Sincere felicitări autorului!
