Între scriitorii sibieni, Ioan Gligor Stopița se singularizează ca o prezență activă și tonică prin revista de cultură „Rapsodia”, pe care o publică lunar de peste două decenii cu o cadență cvasimilitară, dar, în schimb, ca poet este cumpătat, chiar reticent, dacă avem în vedere modul cum scoate de sub tipar propriile versuri după necesare decantări axiologice, deși trăiește în vremea fast-forwardului. După debutul său din 2004 cu volumul Ziduri dărâmate, vise torturat, au urmat alte cicluri de versuri, unele publicate cu parcimonie în revista „Rapsodia”și în alte publicații. Creșterile artistice s-au produs fără graba de a se afirma cu orice preț, astfel că Solilocviile eului (Editura Cenaclul de la Păltiniș, Sibiu, 2013) este un al patrulea volum publicat de poet. Profesorul Silviu Guga îl aprecia pe Gligor Stopița ca un poet „cu intense zbateri metafizice”, autorul așezându-se sub sceptrul protector al admirației pentru Mircea Ivănescu, maestru căruia i-a dedicat cele mai frumoase cuvinte de cinstire rostite vreodată, după opinia aceluiași prof. Silviu Guga, prefațatorul cărții tocmai menționate.
Realitatea este că lui Ioan Gligor Stopița i-am cunoscut cu mult timp în urmă poeziile trilogiei, care este compusă din „Solilocviile eului”(2013), oglindă a frământării pe teme existențiale, și „Puii veșniciei au mustăți” (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014), unde se măsoară dimensiunile dramei prin care trece „frumoasa Ghijasa”, nu alta decât localitatea nașterii sale, ruptă prin cooperativizare de tradiția ei seculară, lor adăugându-li-se, după alți 7 ani, volumul „Îngerul Ionduh, Cartea transparenței mele.” (Editura Eikon, București, 2021). Elementul comun, ce dă, în genere, valoare creației sale lirice, este faptul că poetul a încredințat slovei tangajul tulburător al vieții lui interioare, ceea ce ne-a determinat să ne interesăm de datele biografiei sale interioare, detectând astfel zodiile inspirației poetului. Recent, cartea „Suflet și infinit”, apărută la Editura CronoLogia, Sibiu în 2023, considerăm că deschide o altă perspectivă, una nouă, chiar dacă reper inamovibil rămâne tot trăirea intimă a poetului. Ceea ce ne propunem este să privim în tandem cele două volume succesive, „Îngerul Ionduh” și „Suflet și infinit”, ce urmează seismica trăirilor poetului în două proiecții diferite, dacă nu chiar antagonice.
- REVITALIZAREA POETICĂ A MOTIVULUI ANGELIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
Ceea ce preliminar trebuie observat este că trăim un moment când în poezia contemporană revin îngerii, ca motiv de meditație. În romantism, la Eminescu era un “înger de pază”, la Arghezi apărea „puiul de înger”, iar la Nichita Stănescu același motiv se identifica cu un misterios „nu știu ce”. Desigur că nu avem răgazul de a ne opri asupra poeziei gândiriștilor, din care vom desprinde numai versul de incipit „Bătea la poarta cerului o rază”, care a dat și titlul poeziei lui V. Voiculescu, poetul continuând să-și imagineze în termenii cei mai concreți „sfânta îngerilor horă”. Ajungem la contemporaneitatea noastră, când Zoia Elena Deju, spre exemplu, și-a intitulat un întreg volum de versuri Îngerul din cadru (2011), căci în cazul poetei din Tg. Jiu el, îngerul, atât de misterios în textele biblice, se arată în mediul familial: „soarele în balans/ înger/ în colțul ușei/ înger/ în cadrul ferestrei”. (Crug de sânziene). Poeta se simte „atinsă de aripa Îngerului/ din cadru/ trezită de bătaia/ razei/ din colțul ferestrei” (poemul 16). Revenit la tiparul imaginarului creștin, așadar, Îngerul are rol de pază, e slobozitor sau este un sfătuitor: „Înger de veghe/ în agonie/ abătut strop de liniște/ peste furtuna din mine// Îngerul/ apostrofându-mă:/ nu striga,/ Să nu strici/ armonia divină!”. (2, p. 81).
Umanizat de Ovidiu Genaru, îngerul din poezia N-am fost ales, (apărută în „România literară”, nr.49, an LV, 24 noiembrie 2023, p.5) îi preia neliniștile senectuții, pentru „că și îngerul/meu păzitor asemenea mie e tot nonagenar/Auzi și pe el îl doare spatele când se apleacă/să culeagă stânjeneri (sic!) mării ca jertfă/ sferelor cerești”.
Pentru noile generații, existența îngerilor devine temă de dezbatere. Așa se întâmpla în 2009 când tânărul filosof Radu Vasile Chealda a fost distins pentru poezia sa Http-uri sau cu îngeri pe tarabă. El atrage în obsesia și „cercetarea” sa pe profesoara Ramona Bratu, colega de cancelarie la Liceul din Mârșa Sibiului, și dialogul lor devine cartea Blogul Meu. Despre îngeri… La taclale, la care în 2012 i se adaugă al 2-lea volum pe care noi l-am prefațat, manifestându-ne încântarea față de fantezia cu care autorii dezbăteau existența îngerilor. Cartea s-a bucurat de lansări la Sibiu, Avrig, Orașul Victoria etc.. Atunci am realizat că, dincolo de tiparele Bibliei, motivul care a inspirat pictori și sculptori din secolele trecute rămâne izvor de meditație și pentru scriitorii secolului al XXI-lea.
La rându-i, Paulina Popa, încă din volumul Matematica îngerului – fragmentarium – , versuri, Deva: Editura Emia, 2012, tratează aceeași temă. Preocupat să-i surprindă optica originală, Constantin Stancu în articolul intitulat Sub privirile indulgente ale îngerului (Despre Trilogia oglinzii de Paulina Popa) consemna cele 3 trepte imaginate de poetă, respectiv Urcarea undelor, Orașul din Cer și Iarna îngerului. Concluzionând, recenzentul constată că „fiecare poem sfârșește cu versetul ce devine începutul poemului următor. Ideea se leagă, Paulina Popa și-a propus ca întregul ciclu liric să fie un poem mai mare, încăpător. Ea declanșează posibilitatea unui univers propriu, imaginea altuia mult mai înalt și mai accesibil prin iubire. Grafia poemelor are ceva din forma clepsidrei, cuvinte curg unele prin altele, au greutatea timpului suferit, iar titlurile fac parte integrantă din acestea.” (vol. Fascinanta efă mică (Texte după texte), Editura Rafet, Rm. Sărat, 2023 ) Așadar, la Paulina Popa îngerul harnic învață oamenii să se plimbe prin iarbă cu picioarele goale. Călătoria poetei prin livada cu îngeri ajunge în locul de unde a plecat: „Am intrat în oglindă/ și m-am cuprins de apele vieții./ Era iarnă și Îngerul mă privea indulgent”. (Rod!, p. 87 – în Iarna îngerului).
Spărgând tiparele, Emilia Dănescu închipuie un Înger întinerind, cum este intitulată o antologie de autor apărută la editura Tracus Arte în 2022. Mihai Posada în poezia /ALZHEIMER/ din volumul Jugul de aur sau Garderobele de război, poeseuri (2022), detectează un anotimp angelic în existența umană, din moment ce „între cerul gurii mele și cerul/gurii Tale se cască pustia încet/ cum se scutur din ramuri/ cuvinte învățate în vremi îngerești de la Mama”. În poezia /cale-ntoarsă/ oximoronic, „îngerul dintr-un boschet” șoptește „cu șoaptă de tunet”, îndemnul lui fiind: „din jug fă rugăciune/poem îngeresc izbucni/ torid din boschet/ limbajul articulat/nelumesc”. O clasică ipostază angelică este la Posada cea de ajutor și călăuzitor spre bine din poezia /Echinox/: „sunt zile când îți vine să te sinucizi/ știu, șoptește îngerul, dăruindu-mi/ o primăvară”. În /Pupicurridiculum vitae, se recurge metaforic din nou la oximoronul expresiv în imaginea „șoapta de tunet a îngerului”. Să mai menționăm în această consemnare doar punctuală a temei, faptul că în versurile teleormăneanului Florea Miu, citite de noi în „România literară”, nr. 49, decembrie 2022, p. 7, găsim imaginea relației dintre dumnezeire și oamenii care au nevoie de puritate: „Din când în când,/cineva din ceruri văruiește lumea./Varul acesta imaculat/ picură din ochii îngerilor/care plâng/atunci când văd mizeria pământească./Nu se mai observă, astfel,/petele întunecate din noi/și nici rănile arborilor/spânzurând deasupra ierbii/ sufocate de gunoaie și zgură./Cineva din adâncul de sus/desenează o nouă priveliște:/albă, neatinsă, ca-n vis”. (Var celest). Poetul repoziționează în ordine antipodică sub raport moral cele două lumi. La el chiar și „litera e de var”. Persistent în versurile sale, motivul varului purificator, ce se revarsă din lacrimile de jale ale îngerilor, aduce noutatea viziunii poetului, care în textul intitulat Nevăzutele își schimbă radical orientarea, dar fără zbuciumul dramatic arghezian, când afirmă: „În cerul meu, acesta, de hârtie,/ chiar pe Iisus l-am convertit ateu”.
Iată de ce motivul angelic ne este familiar, dar la poetul sibian Ioan Gligor Stopiță el are o obârșie și o semnificație cu totul deosebite. Drumul până la borna lirică prezentă nu este tocmai scurt. Textul volumului Îngerul Ionduh. Cartea transparenței mele, Editura Eikon, București, 2022, l-am cunoscut de când versurile erau în manuscris. Iată că dorința autorului de a realiza o carte valoroasă s-a împlinit. Puternic susținut de prefața lui Mihai Posada și de postfața lui Mihai Batog Bujeniță, a treia carte a trilogiei lui I. Gligor Stopița, deja semnalată, dovedește că îngerul a coborât din textele biblice, nutrind și arta cuvântului la unul dintre poeții Sibiului. Motivul angelic apărea cu scop decorativ și în volumele precedente, de pildă în Carte de citire, unde „curcubeie se-anină/lângă lanul cu îngeri/ preschimbați în maci/ unde și pietrele se iubesc/ tăcute când calci…” Deloc întâmplător, poezia ignarul secol anodin XX debutează cu imaginea îngerului, închipuit ca martor al spectacolului crepuscular care este timpul contemporaneității lui: „Îngerul a râs și-a trișat/ în miasme de rostiri și tăceri/ cu războinic gând detașat/ psalmodiind inodore căderi”.
Important de știut este faptul că la Gligor Stopița, declanșatorul inspirației a fost un fapt biografic, moartea fratelui Ion, de copil. Dar tragedia aceasta familială are alte consecințe artistice decât – spre exemplu – la Petru Popescu, poetul care l-a pierdut pe geamănul său la 13 ani, moment de depresie din care va ieși numai cu ajutorul scrisului. Frământarea pe care o produce sursa inspirației este o problemă amplu tratată de teoreticienii poeziei. Să amintim dintre practicienii versului contemporan doar pe Marta Petreu, care prospectând propria tehnică de creație, o asimilează cu cea a lui Goethe, descrisă în Poezie și adevăr, și trimite la cercetarea psihologică: „Dacă traduc în termenii psihologiei analitice a lui Jung, poemele vin din inconștientul colectiv, iar poeții sunt un fel de instrumente, de unelte de scris, ale inconștientului colectiv.” (în Convorbiri cu Marta Petreu, laureată a Premiului „Mihai Eminescu” 2022, de Gellu Dorian în „România Literară”, an LIV, nr. 3, ianuarie 2022, p. 13). Este o accepție găsită și la poeta Nora Iuga.
Particular lui Gligor Stopița îi este faptul că poetul își asumă moartea frumosului său frate Ion, în sensul în care el se simte o reîntrupare a lui. Prefațatorul cărții conchide: „Duhul aceluia sălășluiește în alteritatea somato-psihică a fratelui-poet, rămas pe lume să dea socoteală ca entitate mărturisitoare, prin orficul său cântec.”(p. 14). În loc să considere că Dumnezeu i-a dat chiar lui un har al scrisului compensator, poetul Stopița simte acest har ca o dedublare, crezând că el așterne versuri pe hârtie sub dicteul lui Ion, duhul cel bun: „Scriu cuvinte/ pe care cineva mi le dictează.// Îngerul meu Ionduh,/ fratele meu, primul născut…” În mod explicit, el se însumează cu Ion, subordonându-se duhului ce-l călăuzește: „În mine e și Celălalt. Fratele mort./ Mugur plăpând, fulger pe pământ-acum/ Îngerul Ionduh.// Eu îi sunt o copie a lui, nefidelă/ Un dar de la Dumnezeu după lacrimile vărsate/ în timpul rugăciunilor mamei/ și tatălui meu.// Drumul meu de muritor e un drum/ pe care mă însoțește îngerul Ionduh”.
A existat în familie și o dramă fizică, transfigurată poetic în mărturisirea primelor versuri ale volumului: „Capul greu de insomnii-piatră de moară-/ stă prăbușit pe umărul trupului ruinat,/firav, de adolescent,/ strivit de un car încărcat cu fân/ răsturnat peste buza pârâului…”(Când sufletul devine cuvânt) Aceasta este zodia inspirației lui Gligor Stopița, asigurându-i pedigreeul liric inconfundabil.
În Numai tu, Duhule, știi, poetul mărturisește: „Privesc în oglinda îngerului-trec/ prin ea./Ca prin epifania ce dă rost vieții”. Irumperea sacrului în profan se realizează printr-o răsfrângere angelică, chiar prin intermediul îngerului. În planul ternului se plasează imaginarul poeziei Colhozul, care începe cu versurile: „Într-o teribilă încordare vibrând sadism/ Colhozul a-nceput cu foame și păgânism…”. Dar stihia care îl însoțește devine „îngerul moralist”, pregătit să-l consilieze, așa cum se mișcă într-un spațiu oniric: „Eu adormisem demult… eram/ la braț cu Orfeu, printre visuri…/ al dracului moment și-a ales îngerul/ să-mi țină discursuri!…”. Limbajul poetic urmează sinusoida gândului gata să coboare în stenica lume a obârșiilor: „Mi-e dor de bogata gândire/ a țăranului, consăteanul meu”. (Mi-e dor)
Zodia inspirației din care se nutresc versurile volumului „Îngerul Ionduh” este puternică, iar tonalitatea gravă se impune ca o constantă a discursului liric. Poetul Stopița răspunde definiției pe care „sfântul Ardealului”, cum este numit cu ardoare plină de respect Arsenie Boca, o dă omului, care este menit să fie etnic și cosmic în egală măsură.
- CONFESIUNEA NECENZURATĂ ÎN VOLUMUL „Suflet și infinit”
La doi ani după Îngerul Ionduh. Cartea transparenței mele, poetul Ioan Gligor Stopița ne surprinde cu o nouă apariție, antologia de versuri intitulată Suflet și infinit, editată la CronoLogia, Sibiu 2023, având o copertă sugestiv creată de Ovidiu Repede, ce îndemnă la visare și meditație. Sugestia titlului este desprinsă din versurile unei creații de 7 versuri, o terțină urmată de un catren, poezie intitulată tu ești A mare…, unde putem repera cuvintele-cheie: „tu ești doar suflet/ eu doar infinit/ melodie și sunet/ până la sfârșit”. (p. 99) Zodia inspirației stă sub spectrul seducției erotice, de unde ruminația cu repere diversificate imagistic. Ceea ce aduce noua carte este o infinitate de trăiri din zona erosului, una inexistentă în volumele anterioare. Cele două substantive ce alcătuiesc titlul apar mai convingător în poezia prea tânăr m-am însurat…, o confesiune tulburătoare în care sunt înserate elemente de biografie emoțională, autorul mărturisind că iubirea lui supremă este cea pentru poezie. Versurile nu mai au rimă, cuvintele așezate în strofe inegale dovedind că „adolescentul nebun”, care s-a apropiat de poezie a trăit o experiență existențială ce i-a decis destinul: „căutam de zor prin cărți/ cutreieram biblioteci/ și librării/ învățam să calc sfios/ în templul poeziei/ și al iubirii// sufletul își căuta infinitul// infinit și suflet/ suflet și infinit”.
După meditația gravă de până acum, poetul ne întâmpină cu niște flashuri în care imaginea se croiește cel mai ades într-o sinuoasă structură de vers, dar rămâne constantă bucuria reflexivității metaforizate. Titlurile se constituie drept primul vers, ceea ce sporește emoția lectorului, stârnindu-i curiozitatea. Apreciem că este un interesant mod de punctare a ideii și, în mod practic, o șansă de a scăpa de cazna alegerii titlurilor, dar nu trebuie renunțat la asigurarea unei unități a formulării de care un titlu are nevoie. Dintru început, Gligor Stopița lansează o temă existențială majoră, dilema nedezlegată, afișată chiar în titlul nu știu ce voi fi… enunț terminat în primul vers …„după moarte”. Nu trebuie să fii Shakespeare, care rostea prin Hamlet celebrele cuvinte „to be or not to be”, ca să te întrebi omenește ce metamorfozare aduce moartea. Privind retroactiv, Gligor Stopița are puterea de a-și înțelege destinul lumesc asumat și concluzia este transparentă: „în viață am fost/un umil cerșetor/totdeauna flămând/ de empatie/ cum poetul/ de muza pentru poezie”. Din versuri se desprinde o sete a apropierii de oameni, spre care a venit „cu inima-n palmă și zâmbet de iubire”. Este o proiecție luminoasă a metaforicului cerșetor de sentimente, pusă în raport cu ceea ce va deveni prin moarte, adică „un foton/ dintr-o rază de soare/ înfășurat în legendă și mit”. În infinitul Universului, el, omul, este doar o fărâmă, un foton. Se știe că foton este cuvântul creat în 1926 de fizicianul american Gilbert Lewis, numit și cuantă de lumină. Conform DEX-ului, el „este particula elementară responsabilă pentru toate fenomenele electromagnetice”. Dar în viziunea lui Gligor Stopița, această particulă întrupată în ființa umană este una ce se perpetuează pe calea mitului, iar aceasta trebuie percepută ca forma supremă a dăinuirii omenescului.
Poetul își cântă neputința, când se mișcă printre „lucruri deșarte”, el simțindu-se neștiutorul „anesteziat cu răutate”. Inspirat parcă din atmosfera beligerantă a prezentului, prima alcătuire începe astfel: „am trăit și vremurile…/ morții/ prin găuri de cârtițe roșii”. Metafora finală adună în ea tot câmpul semantic al strofei: „sub coaja gândului/ spaime sleite-n făptură/ în clocotitoare abisuri/ din codrii de zgură”. Oare nu așa ceva se produce pe câmpurile de război din lumea zilelor noastre? Ideea este reluată cu aceeași discreție în poezia vara asta ne-a arătat…, unde un canicular anotimp estival înspăimântă nu numai prin sărăcia amenințătoare, ci și pentru că „traseele sale din împărăția norilor/ pe drumul cocorilor/ au fost ocupate de nave cosmice/ și bombardiere atomice”. A nu se înțelege că cititorii vor găsi în noua carte a domnului Stopița vreo cronică a evenimentelor actualității. Nicidecum. Într-o căutare existențială ca aceasta, chiar renumitele case cu ochi ale Sibiului îl înspăimântă, chemarea fiului de țăran, salvarea sa, mergând spre tărâmul rustic, care îl îmbie cu „ținutul regal/ de coaptă prună“, acolo unde simte îmbrățișarea cerului cu pământul, ca să audă bătând inima satului.
Preocupat să definească statutul poetului, aceasta fiind una dintre dimensiunile axiale ale volumului, el înțelege că numai copilărindu-te „cu gândul înaripat”, cum afirmă în rușinea de a fi poet…(p. 31), bucuros să urmărească „zmeul luat de vânt/ sub cerul albastru/ al cuvintelor”, el își împlinește menirea, călătorind fără oprire prin tainica lume a slovelor.
Poetul se simte un Sisif, un alergător de cursă lungă printre „spinii vieții”, dar luând în mod neașteptat un ton umoristic în poezia ce țanțoș trece…el creionează un primar abuziv, care „nu-i decât un drac/ împelițat/ aruncat pe pământ/ de o mână divină// un înger negru/ tăvălit prin făină”. Iată o rezolvare artistică fericită pentru sarcasmul amar din care s-au născut aceste versuri.
Cel mai bogat filon liric al noului volum este cel erotic, cupido-poemele sale prezentând un spectru larg al trăirii. Lăsându-și simțirea să se dezvăluie necenzurată de filtrele lucidității, poetul neînțeles în iubire mărturisește cu nostalgie: „visele mele sunt…/ vise duse/ până la stele/ ce-au ars/ și s-au făcut scrum/ în vatra inimii mele”. Se decantează astfel regretul neînțeleselor elanuri sufletești: „dacă aș ști că…/ numai o parte/ din cât ești tu în mine/ aș fi eu în tine/… aș cutreiera mările/ și oceanele/ pe valuri și-n adâncimi/ călare pe delfini”. Cu un sentiment saharian al pustiului sufletesc care îi secătuiește în prezent ființa, el retrăiește momentele începutului, căci într-o oglindă retrospectivă „ploua parfumat cu…/ uimire/ când te-am întâlnit/ într-o seară senină/ dulce iubire”. Memoria sa emotivă a păstrat intacte toate momentele acelui eveniment de incantație cosmică: „cum pământul/ se unește cu cerul/ în zare/două trupuri/ s-au unit strâns/ în îmbrățișare// ploua în noi/ cum în mireasă și mire/ cu picături mari/ de iubire/ cosmic incendiu/ revărsându-și nurii/ în trupul meu/ tremurând/ la glezna pădurii.”
Metafora personificantă din final confirmă o preferință a poetului pentru această figura de stil ce, în general, dă viață imaginii artistice în versurile lirice. Am preciza că în lipsa ei, a metaforei, cu rare excepții, cuvintele mânuite de condeierii zilelor noastre nici nu devin adevărată poezie. Metaforele în acest volum sunt cele mai surprinzătoare, ca să cităm exemplificator doar „tâmpla verde a cuvintelor”. „aula goală a trupului meu”, „pântece de cramă”, „bezna roșie” pentru ideea de comunism, ,,delta inimii”, „orizontul buzelor tale”, „fântâna inimii mele”, „făptură de amforă”, „scrumul dimineții”, „păduri de cuvinte”. Semnalăm și câteva comparații rare („giulgiul ce mă va înveli/ cum coperțile de carte”,) sau personificarea „o pădure parcă scoasă din minți”. Consider că termenii populari alternează cu neologismele, într-un perfect echilibru. Gligor Stopița are simțul muzicalității versului, chiar dacă nu experimentează performanta prozodie a clasicilor.
Având un sentiment acut al trecerii timpului, poetul unește începuturile de viață, acel timp când „raiul încă nu părăsise/ pământul și oamenii”, printre care se plimba Dumnezeu și Sfântul Pătru, cu prezentul, văzut ca o panoramare care îi dă sentimentul că „viața se scurge/ cu amurgul în gheare.” – să privesc înapoi în…(p. 29).
Fără îndoială, Suflet și infinit este cea mai sinceră carte a lui Gligor Stopița. Poetul nu se mai dorește un artist livresc, sofisticat, nici portavoce a lui Ionduh, ci este animat doar de o liminară sinceritate. Partitura iubirii care se stinge, așa cum a început, atinge într-o succintă monografiere toate nuanțele erosului. Găsim o adevărată descătușare, încredințată de poet cuvântului. Aproape de versurile licențioase eminesciene este poezia mai ții minte, Mărie?, unde poetul plonjează în universul rustic, cel mai propice cadru natural, cum magistral o intuise deja Eminescu în Sara pe deal. Părăsind lirismul deziluziei, bărbatul retrăiește în amintire bucuria juisării, ca pe o stare sufletească naturală, definind omenescul. Așa cum în cel mai frumos poem de dragoste al Antichității, Cântarea cântărilor, iubita era descrisă cu elementele proprii lumii pastorale, ea având dinții ca mioarele și gâtul ca Turnul Galaadului, Măria iubirii din amintirea poetului hârtibăcean are dinți ca fierăstrăul „și gura de secere și coasă”, șolduri de mânză și „țâțe de iapă fătată”.
Eroticonul poetului se completează cu scene incendiare: „mai ții minte/ cum ne tăvăleam/ sus pe deal/ tu ca o iapă/ eu ca un cal/ prin ierburi cu sânziene și maci/ și ne iubeam în draci?”. Este o franchețe ce i-a lipsit lui Eminescu, a cărui pudoare l-a oprit să exprime în cuvinte bucuria actului sexual, atunci când conchidea: „Ne-om răzima capetele unul de altul/ și surâzând vom adormi sub înaltul, vechiul salcâm. /Astfel de noapte bogată, /Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”.
Socotim că poetul Stopița dă o replică acestei candori platonice, specifice romantismului. Cel mai mult mi-a plăcut imagistic scena ce urmează în remember-ul bărbatului înflăcărat: „mai ții minte, Mărie/ când mergeam în vie/pe înserat/ și aruncam cu stele / peste sat”. Consecvent universului evocat, poetul continuă: „luna o tăiam/ în felii de mămăligă/ rotunde/ pe care le ungeam/ cu unsoarea nopții/ fecunde”. Marta Petreu care își mărturisește lehamitea încercată în timpul actului sexual, cu bărbați asudați, „sub care am scâncit (din voluptate sau din politețe)… M-am culcat cu ei pe apucate” (Falanga), s-ar rușina să asculte poezia de incendiară trăire omenească a lui Gligor Stopița.
Carte a unei confesiuni totale, din care nu lipsește niciunul dintre straturile arheologice ale dragostei, „Suflet și infinit” ilustrează și stingerea sentimentului, atunci când „într-o poveste de iubire/ numele tău e Dezamăgire”. Cauza descumpănirii este lipsa de curaj de a mai păși pe ape/ unde vin unicornii să se-adape”. Făcându-și o observație autoscopică, poetul recunoaște că „…n-am putut călca/ pe valuri de iubit/ ca pe niște dale grele/ de granit/ în ispita mersului/ pe ape/ unde vin unicornii/ să se-adape”. În poezia Adolescenți pe mare, Nichita Stănescu închipuie tinerii care învață să meargă pe valuri în picioare, pregătindu-se astfel să intre în viață. Dar la Stopița, dimpotrivă, sensul mersului pe valuri este un ideal erotic.
Acesta se va reîmplini în toamna vieții: „ai venit iubire/ cum lacrima izbăvitoare/ din ochiul lui Dumnezeu// cu inima de catifea/ caldă și roșie/ brodată cu arnici/ în care să mă nasc/ cum un zeu”. (ai venit iubire). În cea mai frumoasă poezie de dragoste a volumului, o iubire imponderabilă acționează ca o forță cosmică, parcă în ciuda vârstei târzii la care se află poetul: „vom locui în locuri fără gravitații/ unde vom atinge stelele cu mâna/ ne-om înveli cu razele din aștri/ și o făptură fi-vom numai una…” (la tine) Alături cu o asemenea muză frumoasă („ca tine nu e nime-n lume nime nime”), sufletul întinerește, fericit să primească darul suprem al iubirii.
Cheia de înțeles a temei constă în ideea, prezentă splendid și la Eminescu, anume că împlinirea trăirii erotice o aduce creația artistică: „iubito…/pe unde pașii tăi/ te duc/ prin ce pustie/ când îmi clădești/ altare-n miez de noapte/ la care să te-nchini/ să-mi dărui mie/ harul pentru versuri/ ce n-or cunoaște moartea”. Ritualul executat de muză, în viziunea originală a lui Stopița, are ca repere cuvintele, din care se edifică minunea dumnezeiască: „când nudă te plimbai / printre cuvinte/ eu te priveam/ cum îți clădești altarul/ de unde invocai/ să vină harul// apoi, șopteai urechii/ sfinte jurăminte!”. (era târziu când…) Inspirația îndumnezeiește cuvântul și autorul metaforizează definiția versului poetic: „cum dintr-o coastă/ cioplită de un zeu/ poemul-casa noastră/ sfântă cazarmă/ în care loc mai are/ numai Dumnezeu!”. (iubito…)
În eroticonul poetului găsim toate ipostazele iubirii, de la aspirația spre idealul imaginat cu ardoare și elanul începutului până la împlinirea, pe care Stopiță o proiectează cosmic. Dar, din calendarul erosului nu lipsesc nici momentele de negare, când ruptura finală pare iminentă. Atunci „îți dau înapoi…/toate amintirile/ și jurămintele/ la marginea zilei de jar// și-mi strâng/ toate visele/ în tăcerile/ ce le voi lua cu mine/ în asfințitul crepuscular” (îți dau înapoi…) Ruptura este una sfâșietoare: „sabie-ți trece prin suflet/ cuțit în inimă crestează/ când cel de lângă tine/ nu mai contează…// nu mai contează!”.
În cea mai lungă alcătuire poetică a volumului, sufletul bărbatului îndrăgostit este atât de încăpător, încât, în mod ingenios, cuprinde nu doar „iubirile ucise”, ci și pe cele încă „nenăscute”. Poetul reproșează distonanța apărută în viața cuplului, „când numai unul/ sincer/ va suferi-n tăcere/ celălalt/ doar suflet/ din găurit dolar!”. (în mine plâng iubirile ucise…) Dacă armonia cuplului este perfectă, iubirea devine o realitate astrală, propulsând creația. Atunci când „din îmbrățișarea nopții/ neantul e tot mai viu// pe cerul vieții noastre/ se nasc stele// la lumina lor scriu”. (iubito). Poetul are orgoliul de a învinge moartea cu slova sa măiastră. Poezia lasă-i pe ai tăi și… conduce într-un crescendo spre concluzia „lasă-ți pe ai tăi/ și urmează-mi mie/ zice poetul// cu seninătate/ te voi zidi în poeme/ ce nu vor fi șterse/ de vremuri/ și vreme//în Eternitate”.
Din zodia spectrală ca ipostaze ale omenescului nu lipsește apusul vieții, care smulge poetului accentele cele mai dramatice. Amenințătoare apare însingurarea bătrâneții, metaforizată în mod inspirat în poezia fii așa cum…, unde el se imaginează așezat „la cina de taină a singurătății/ când grele-s cerurile inimii/ și degetele mâinii lui Dumnezeu/ pipăind prin ființa ta”. Copleșitoare emoție omenească, transmisă metaforic!
Un filon plin de candoare, definitoriu pentru viziunea lui Gligor Stopița, este cel al evocării lumii satului, aceasta fiind adusă de „ecoul tropotului de cal”, nemaiîntâlnit în cotidianul prezentului. În centrul acestui univers rustic, poetul plasează „casa și șura din curte/ chiar și grădina cu trandafirii”, metaforic transfigurate în „corăbii în mijloc de furtună/ pe apele învolburate ale amintirii.” Pe panorama satului se proiectează însăși figura lui, a copilului de altădată: „încă port pe umăr…/ traista țărănească/ cu Abecedar/ și Aritmetica/ țesută în război/ de mama mea”. Chipul mamei a făcut în literatura română o carieră glorioasă, dacă amintim fie și numai versurile lui Eminescu și Coșbuc.
În viziunea poetului din Ghijasa, chipul mamei sale se construiește metaforic „cu făptură de amforă/ în inimă de prescură/ și suflet curat/ de anafură”. Apariție matricială, încadrată în peisajul rustic, mama „e tot mai grea de pietrele/ ascuțite/ pe care le-a adunat/ și de pământul/ pe care/ cu tălpile goale a călcat// un marsupiu pământesc/ pântec al mormântului/ cu făptura ei de cristal” (încă port pe umăr…) Amestec de materialitate și suflet, mama este o prezență ubicuă în existența fiului ei, călăuzindu-i protectoare pașii: „am să o port în lung-largul/ și jur-împrejurul/ pământului/ călăuzit de o stea/ până mă va chema/ lângă ea.”. O mai emoționantă imagine a mamei nu cunosc în poezia română contemporană.
Există câteva texte care ar putea să lipsească, pentru că nu depășesc stadiul de crochiu liric. Sunt de preferat alcătuiri scurte ca au ruginit și…, formată din 4 distihuri și un catren, cu o inspirată metaforizare, cum „mustul fierbe aprig/ în pântece de cramă” sau „se lasă nori de vată/ pe munții-n armură…”. Motivul mărului de lângă drum, cu care a făcut furori Mihai Beniuc în plin proletcultism, găsește o rezolvare inedită în poezia priveam adânc în…, ca dovadă că hârtibăceanul nostru frecventează poezia contemporană, dar nu la modul epigonic. Nichita Stănescu, Marin Sorescu se numără printre preferații lui. Noul volum deține semne certe că poetul se caută pe sine, încrezător în izbândă.
——————–
Anca SÎRGHIE
Sibiu, 18 ianuarie 2024
